Selfie-ul sau istoria lui Narcis

Narcis, spune mitologia, era un tânăr frumos, chipeș din cap până în picioare. Avea un defect: doar flirta și nu se angaja în nicio relație amoroasă. Nimfele îndrogostite sufereau din această cauză. Nemesis, zeița răzbunării, hotărăște să îl pedepsească pe Narcis, făcându-l să își vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul se îndrăgostește de… acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajunge la tânărul din apă. Adică la…el!

A trecut mult, de-atunci, pe apa timpului… Narcis e modern acum. Nu mai are timp de prostii – auzi tu, oglindiri în apă?!? Narcis a inventat selfi-ul. Se are pe sine la degetul mic. (Practic, e la degetul mare…) El nu mai pozează natura. Nu mai imortalizează arta. A întors camera dinspre mediul înconjurător spre SINE (“self”). Selfie a fost considerat cuvântul anului în 2013.

În prezent, Narcis nu se mai satură de self i. Aplică tot felul de filtre, de efecte și de retușuri tehnologice și virtuale, pentru a apărea cât mai bine pe luciul apelor rețelelor de socializare. Dar se amăgește! Pentru că socializarea se face în minim doi. Ori, el singur cu obiectivul holbându-se la el, nu poate comunica. Poate doar să apese pe shot până se gată bateria…

Apoi, Narcis intră în depresie și nu știe de ce. Nu găsește nicio cauză. Nici dintr-nsul, nici din exterior! A crezut că, dacă își va canaliza întreaga atenție, energie și…baterie a smartphone-ului întotdeauna numai spre el, îi va fi bine. Însă, acum se gândește ce rost mai are viața… Merge la psiholog, dar acesta îi spune că e perfect sănătos. E bucuros. Își face o poză la ieșirea din cabinet…

Personajul mitologic a murit tragic. S-a stins de dor, lângă apă. De dorința de a primi cât mai multe aprecieri (a se citi like-uri). Dar s-a dus pe apa sâmbetei…

Narcis e astăzi femeia neapreciată suficient de soțul ei, adolescentul neînțeles de părinții săi, copilul nebăgat în seamă de cei din jur… El caută în sine ceea ce nu găsește la ceilalți! El caută să se regăsească.

Dacă vezi vreun Narcis pe lângă tine, oprește-l. Ajută-l! Ascultă-l! Nu îl lăsa să moară pe dinăuntru…

E un suflet prețios! Depune tot efortul să îl ajuți să înțeleagă că fericirea vine atunci când ridicăm ochii din ecrane, dinspre noi și… privim în jurul nostru, spre ceilalți.

Întrebări fundamentale

Cine ești? Nu e vorba de prenumele din buletin. Nici de funcția de pe fișa postului. Nici de zero-urile din cont. Nici măcar despre ce cred unii și alții că știu despre tine. Ci despre caracterul tău. Temelia de sub construcția imaginii tale de sine. Structura din spatele frontispiciului machiat. Fardat, cu multă măiestrie. Ești tu! Așa cum te vede Creatorul tău. Uneori nici tu nu ști cine ești… Tu ești tu! Nu cine spune societatea că ești. Sau casele de modă. Sau notele pe care le primești în școli. Nici măcar funcția ocupată mai târziu.

Ce iubești? Care sunt pasiunile și ce te intrigă? Sunt ele pur egoiste? Ce iubești spune mult despre cine ești tu cu adevărat. Nichita Stănescu spunea că suntem ceea ce iubim! Hobby-uri? Ele crează acțiuni. Acțiunile, obiceiuri. Obiceiurile, comportamente. Comportamentele un stil de viață. Iar stilul de viață este ceea ce ești și faci tu zilnic, în raport cu ceilalți. Sf. Augustin ne provoacă: Iubește-L pe Dumnezeu și apoi fă ce vrei …! De ce? Pentru că dacă Îl iubești cu toată inima, tot ceea ce vei face (spune și gândi) va fi dumnezeiesc. Sfânt! Sfinții nu sunt înrămați – sunt printre noi!

Cum trăiești? De pe-o zi pe alta? De la o chirie la următoarea? E important dacă doar supraviețuim sau dacă într-adevăr trăim. Autentic. Suntem ghidați de un carpe diem petrecăreț și neglijent, sau de o viață echilibrată, demnă? Moralitatea nu stă în numărul faptelor bune, ci în suma situațiilor când puteam să facem răul sau să ne răzbunăm și am ales să nu facem asta. Scopul nu scuză mijloacele. Niciodată!

Unde mergi? Spre ce te îndrepți sau unde vrei să ajungi? Societatea din ziua de azi, sistemul fast (food, move, charging) nu îți mai lasă timp de cugetare. Totul zboară! Fuge! Nu mai apuci să vezi capătul tunelului. Nici luminița. Nu mai acționăm logic, ci din impuls. Shopping pavlovian, credit pe loc cu buletinul, totul instant! Aici și acum!  e sloganul postmodern. Just do it! E importantă și ținta finală, destinația, dar ea e este dată de traiectul și urmele pașilor noștri zilnici. Monotoni, uneori. Dar care se îndreaptă spre…ceva. Întrebarea e: spre ce?

În acest haos al existenței, ar trebui să luăm (și să iau) o pauză, timp în care să încercăm – măcar – să creionăm niște răspunsuri la întrebările de mai sus…

Cine sunt? Ce iubesc? Cum trăiesc? Și unde merg…?

În loc de mărțișor…

Mama. Nu aduce banii în casă. Tata o face. Nu este rațională, poate uneori instabilă. Dar e sufletul casei. Ea aduce viața în cămin (despre asta am scris în articolul acesta).

Niciodată nu vom fi îndeajuns de recunoscători. Pentru nopțile nedormite la capul bebelușului plângăcios. Pentru masa întotdeauna pregătită – și când a avut chef de gătit, și când nici nu voia să o vadă pe Jamila cu tigaia. Pentru paturile calde și așternuturile curate. Pentru cămașa călcată și ghetele curățate de noroiul din stradă. Pentru cântecele de seara și povestioarele de noapte bună.

Niciodată nu vom ști ce înseamnă mama. Cel puțin, noi, bărbații, niciodată! Surorile, soțiile noastre mai au o ocazie… Abia atunci vor ști că nu e ca în joaca de-a mama și de-a tata. Că e mult mai mult decât un joc. E o casă de întreținut, un bărbat de răbdat și… copii de crescut! E o cariera la care se renunță, vise spulberate (“până face 18 ani…”) și, uneori, o rutină mohorâtă. Ca o astenie de primăvară prelungită.

Niciodată un adolescent nu va cunoaște îngrijoararea maicii lui. Se întoarce tot mai mult cu spatele, îi aruncă vorbe peste umăr și se închide în camera lui. Mama rămâne în spatele ușilor închise. Va trebui să ajungă soț și tată ca să decodeze semnalele inimii feminine. Așa suntem noi: apreciem oamenii doar când sunt departe de noi, când părăsesc orizontul care se vede din dreptul porții părintești, sau când nu mai sunt. Prea târziu…

O mama nu va primi niciodată ce merită. Cât merită… E imposibil! E o viață investită în cei dragi… Aceștia nu au cum să îi răsplătească dragostea, eforturile și grija pentru ei. Poate doar indirect, fiind și ei, la rândul lor, jertfelnici pentru partenerii lor de viața și copii, nepoți…

Săptămâna femeii se încheie. Florile din vaze s-au ofilit. Femeile și mamele rămân! Să le prețuim!

În loc de încheiere:

Godfrey Winn spunea că nici un bărbat nu ajunge la succes fără o bună femeie în spatele său, fie ea soție sau mamă. Dacă sunt amandouă, el este de două ori binecuvântat. Mare adevăr!

Dumnezeu să binecuvinteze toate mamele. Nu doar de 8 martie! Și, în special, pe mama mea!

De ce e Cristos diferit față de toți liderii spirituali?

Ce este diferit la Mântuitorul creștinilor? De ce este El unic? Și de ce numele lui Buda, Mahomed sau Confucius nu îi deranjează pe oameni așa cum îi deranjează numele lui Isus Cristos?

Niciunul dintre ei nu a pretins că sunt Dumnezeu. Doar profeți! Sau învățători. Și nimic mai mult. Unul a avut un vis, unul a văzut un înger și altul a primit o revelație. Dar cam atât… Tot oameni au fost, simpli, dar care au căutat popularitatea.

Niciunul dintre ei nu a spus că este Calea. Singura! (substantivul “cale” e articulat). Asta spune despre unicitatea lui Cristos. E Singurul care arată și duce înspre Dumnezeu. Restul sunt coclauri sau străduțe înfundate. Calea aceasta are multe porțiuni neasfaltate. Ca prin România. Dar e calea bună! Din păcate acestei exclusivități i se spune astăzi intoleranță religioasă…

Niciunul dintre ei nu a afirmat că este Adevărul. Absolut! Toți au avut adevărurile lor relative. Cristos a fost singurul care a fost răstignit pentru că a spus adevărul. Numai adevărul! Adevărul gol-goluț doare, deranjează și poate duce până la moarte de om! Asta s-a întâmplat în Vinerea Mare. Ceilalți au spus doar jumătăți de adevăruri, ca să rămână pe placul adepțiilor… Astăzi, dacă vorbești public despre Adevăr, discursul tău va fi încadrat la hate speech. Discriminare!

Niciunul dintre ei nu a susținut că este Viața. Eternă! Toți au murit. Pe rând, fiecare în epoca lui, la vremea lui. Toți au murit pentru ei înșiși. Au murit de bătrânețe. Cristos e singurul care a murit pentru ceilalți. Dar mormântul Lui e gol! Celălalte sunt vizitate anual de pelerini. A înviat ca să dea viața. Veșnică! Dacă orientalii te învață cum să îți lungești viața asta scurtă de pe-acest pământ, Cristos îți oferă viața eternă, infinit mai lungă ca cea de 70, 80 ani. Dacă apuci atât…

Niciunul dintre ei nu cheamă la transformare profundă! Doar mici schimbări pe ici, pe colo. Retușuri de spirit. Și de comportament. De aceea, ei sunt mai atractivi. De-asta se umple rafturile librăriilor cu orientalism și religii mistice. Este un fapt psihologic cunoscut că noi căutăm, auzim numai ceea ce suntem pregătiți și dorim să găsim, auzim… Vorbește oamenilor despre păcatele lor și îți vor răspunde că nu au dat în cap la nimeni…

Cristos a venit să ofere, oricui crede, viață din abundendență! Viață autentică, dumnezeiască!

Credința e cel mai mare dar! Restul sunt doar religii. Forme fără fond, cum spunea Maiorescu…

Isus Cristos e Calea, Adevărul și Viața! E cel ce aduce transformarea din temelie!

Alta e să conduci o femeie

Un profesor de istorie preda într-o sală plină de studenți. Unul dintre ei ridică o întrebare. Grea:

-Domn’ profesor, de ce în trecut unui copil i se permitea să conducă o țară la 8 anișori, dar se putea căsători doar la 18 ani?

-Hmm… Îți voi da răspunsul cel mai scurt: una e să conduci o țară, alta e să conduci o femeie…

Înțelept răspuns. Niciodată o țară sau o patrie nu se va putea compara cu partenerul nostru de viața feminin. Dacă o țară are un zăcământ limitat, soția e plină de resurse creative. Nelimitate! Cu ea ne facem selfie-uri, cu ea decorăm casa, cu ea în city-break-uri. Chiar dacă pare doar un bla-bla de la starea civilă sau un clișeu, ne e alături la bine și la rău, în sărăcie și în belșug, în boală sau suferință. Mai ales atunci!

Dacă un teritoriu îl poți părăsi oricând, îndreptându-te spre orice tărâm cu valută (doar cu buletinul întins la tejgheaua graniței), soția e companionul pe viață. Lifetime guaranteed cum zice americanu’. Păcat că mulți merg azi la notar, pe vreme de criză, nu pentru imobiliare, ci pentru divorțuri amiabile. Că e mai ieftin decât în instanță… Despart prea devreme ce a unit Dumnezeu.

Fiecare țară are o zi națională. Alături de Ea – toate zilele sunt speciale! Ne e dată de sus, nouă, bărbațiilor, pentru a avea o viață mai condimentată. Mai dulce! Nu doar de Valentine’s sau Dragobete. Nevasta ne face să zâmbim cel mai des. Uneori – să râdem incontrolabil. Amintirile memorabile sunt cu Ea. Verificați albumul cu poze… Femeia e sufletul casei!

Cei care conduc o țară fac asta pentru faimă și putere. În căsnicie, conduci o familie din dragoste și dintr-o grijă neegoistă de a fi în folosul celor dragi. Alta e să conduci cu gândul de a nu conduce ceva! Cred eu, nimic în familie nu îl împlinește mai mult pe un bărbat decât fericirea soției sale; el este întotdeauna flatat că este sursa acestei fericiri…

Nu o țară naște fii! (așa cum afirma fostul dictator socialist). Ci soțiile noastre. Dragele noastre purtătoare de miracol dumnezeiesc. Se cunoaște că cea mai mare binecuvântare pentru un evreu, de când lumea și pământul, era pântecul productiv. Viața! Copiii zburdând în jurul părinților. Rămâne încă de actualitate…

Franz Schubert spunea că „Fericit este bărbatul care întâlnește un adevărat prieten, dar cu mult mai fericit este cel care află un bun prieten în soția sa.”

Dumnezeu să binecuvinteze toate soțiile. Nu doar pe 1 martie! Și, în special, pe soția mea!

Trăind zilnic în viitor

Există oameni în jurul nostru care levitează! Doar plutesc, nu au niciun prezent, nu conștientizează niciun trecut, ci trăiesc numai în viitor. Zilnic! Aleg să trăiască doar în perspective. Un fel de a spune că trăiesc cu picioarele pe pământ, dar cu capul în nori. Nori ai viitorului necunoscut.

Sunt mulți cei care își robotizează existența! Mai întâi, trebuie să: ia BAC-ul, să ia permisul de conducere, se termine o facultate, să-și găsească alesul/aleasa, să aibă 3 copii, să-și facă o vilă, să termine și un master, să își vadă copiii de acum adulți la casa lor, să ajungă la pensie…, și doar apoi să și trăiască. Multe astfel de visuri idealiste sunt spulberate mai repede decât și-ar dori autorul lor. Accidente multe, de orice fel, întrerup multe vieți netrăite încă…

Apoi sunt cei cu las-o pe mâine, cei ce suferă de amânare cronică: (doar) de mâine încep dieta sau se lasă de fumat, de săptămâna viitoare își schimbă stilul alimentar sau de odihnă și de la anul își schimbă viața. An de an… Revelion după revelion, tot ceea ce rămâne e mirosul sulfuros al petardelor și artificiilor care mai bubuie o amânare. Drumul amânării duce aproape întotdeauna spre niciodată…

Ne place să privim în față. Oricum ar fi, viitorul ni se va parea mereu mai interesant, mai palpitant. Elementul surpriză ne atrage. Întotdeauna în fața noastră lucrurile par mai interesante și mai de dorit decât cele pe care le-am lăsat în urmă. Dar trebuie să facem față ispitei de a trăi cu capul în nori. Partea cea mai bună a viitorului este că vine în fiecare zi. Astăzi e acel mâine de care te temeai ieri!

Orice trăire descrisă mai sus – adică pe lângă prezent – este doar o supraviețuire. Cel mult. Dacă îți planifici viața în funcție de ziua de mâine, proiectând sau amânând orice lucru în viitor, tu nu traiești astăzi! Sau mai bine zis nu trăiești. Ești doar o ființă ambulantă, trasă sau împinsă de timpul necruțător…

Prezentul este astăzi! Nicio zi în plus, niciuna în minus. Orice pierdere a unui astăzi duce la transformarea lui într-un ieri regretat sau într-un alt mâine dorit. Este interesant ca Însuși Mântuitorul ne învață să ne rugăm: “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă ASTĂZI”,  nu în avans. Ci astăzi! Zi de zi.

Pe ieri nu îl mai ai, iar mâine-le nu e încă al tău! Trăiește astăzi!

Trăind mereu în trecut

E ora 15.00 acum în România. 22 februarie. In Hong Kong, lumea se apropie de miezul nopții. Putem spune că noi trăim în trecut față de asiaticii care sunt tot în fața noastră, zi de zi. Cu toate acestea, vom prinde și noi noaptea în câteva ore. Rău e pentru cei care trăiesc în trecut ca stil de viață, nu ca fus orar.

Sunt atâția care au rămas în copilărie. Au 30 sau 40 de ani, dar se comportă ca un copil cu vârsta formată dintr-o cifră. Dacă îi calci pe bătătură strigă. Dacă îi trimiți din cuibul părintesc, ca să își găsească un rost în viață, cad în depresie. Se închid în camerele lor și o dau pe seriale…

Sunt mulți care s-au pierdut în Epoca de Aur. Aceștia nu mai văd nimic bun, nici în prezent, nici în viitor. Pentru ei românul Nicolae era mai bun decât actualul neamț Klaus-Werner, copiii erau îngeri odinioară, acum sunt demoni, bisericile erau mai pline, iar barurile mai goale.  Am scris despre asta și în articolul Oare chiar era mai bine?

Prea mulți sunt cei care se blochează în regretele legate de un Iartă-mă spus prea târziu. Sau niciodată. Ori de un traiect profesional propus – sau impus uneori – ratat. Ei nu pot trece mai departe, nu pot încheia un capitol neîncheiat cum se cuvine. Trăiesc din inerție, purtați de vinovăția elogioasă a eșecului…

Prizonierii trecutului! Pentru aceștia paharul nu este și nu a fost niciodată plin. Și e din ce în ce mai gol. Doar capra vecinului s-a mai îngrășat. Ce e azi nu se compară cu odinioară. Ce vremuri…

Nimeni și nimic nu este mai tare decât trecutul. Nimeni și nimic nu îl poate schimba. Este implacabil. Nici Dumnezeu nu îl uită. Doar nu are amnezie… Dar alege să nu își mai aducă aminte de trecutul negru al păcătosului mărturisit. Asta, pentru că a trăi în trecut este dureros.

Nu poți avea o zi de mâine mai bună dacă te gândești tot timpul la ziua de ieri…