Săptămâna Mare – Luni

Dimineața, Mântuitorul împreună cu ucenicii treceau pe drumul care urma să îi reîntoarcă în Ierusalim. Găsesc un smochin pe marginea potecii. Isus se oprește, ucenicii la fel. Îl studiază, caută printre frunze ceva. Nimic! Îl blestemă și cu toții pleacă, tăcuți, mai departe…

Cristos a căutat rod, a vrut să mănânce măcar o smochină, dar tufa era goală. Tufă de Veneția! Nu căuta El degeaba… Smochinul poate da, în condiții prielnice, și doua producții pe an. Una primăvara târziu, alta toamna. Dar, la sfârșit de aprilie, să bată vântul prin tine…?!? L-a blestemat, să nu mai rodească nici la toamnă.

Un smochin este foarte longeviv, poate să trăiască până la 60-80 de ani. Ca un om. E media globală a speranței de viață umane. Nu știu câți ani ai trăit până acum și nu știu cum ai trăit – adică dacă ai fost productiv sau ai făcut umbră pământului degeaba -, dar știu că, cu fiecare sezon, suntem tot mai aproape de vârsta recoltei… Bine ar fi să nu fim blestemați cu sterpiciune până atunci…

Cea mai importantă latură reproductivă este înmulțirea prin semințe. Smochinul drajonează foarte ușor, iar, dacă nu i se limitează creșterea, te trezești cu grădina toată invadată de smochini. Cum e copăcelul tată, așa vor fi și ceilalți smochini-pitici. În viață, semințele noastre – copiii – vor deveni aproximativ ceea ce suntem noi. Harnici, productivi și puternici sau leneși, fără o boabă. Smochini de ghiveci!

Refrenul care ar trebui să ne sune în urechi este Mai lasă-l și anul acesta, nu-l tăia. Poate, poate… Poate se trezește din letargie și mișca seva clorofilică prin el. Poate apare și smochina, mai la toamnă. Sau poate va rămâne veșnic gol!

Oricum, lecția de astăzi pentru ucenici era credința. Cum de s-a uscat dintr-o dată, Doamne? întreabă ei. Dacă ați avea credință, ați ști și ați porunci și voi cu autoritate, vine răspunsul. Asta înseamnă că degeaba te zbați să faci fapte bune, morale, caritabile – fără darul credinței, ele sunt zero. Nu fac nici măcar cât o smochină… Ce caută El la noi sunt faptele credinței!

Vrei să fii binecuvântat, nu blestemat…? Fii productiv pentru Împărăția lui Dumnezeu!

Doamne, cere ce vrei, numai dă-ne ceea ce ceri! El ne dă și voința și înfăptuirea!

Săptămâna Mare: Duminica Floriilor

Așa i se spune popular duminicii în care Mântuitorul a intrat pe porțile Ierusalimului înaintea marelui Său sfârșit. Ce fac oamenii în această zi? Merg în biserici să își sfințească garoafele, narcisele și alte verdețuri. Aduc cu ei la închinare salcie, care, de amară ce e, nici iepurii nu o mănâncă! Amară sărbătoare… În unele zone, aceasta plantă plângătoare este pusă înainte de culcare sub pernă de către fetele mari, existând credinţa că astfel vor deveni mai frumoase şi se vor mărita în acel an. Basme de adormit pruncii…

Ce a reprezentat, de fapt, această zi…

Era ultima zi când Mântuitorul mai era inghesuit de mulțimi… Apoi, drumul spre cruce s-a îngustat drastic. La început de tot a fost înconjurat de peste 5000 de oameni, pe care i-a și hrănit în mod miraculos. După cina de pe munte, însă, au mai rămas doar 500. Dintre aceștia, unii au zis că e prea de tot, și Cristos a rămas doar cu 12 apostoli. În Ghetsemani – grădina suferinței – au mai rămas doar 3 cu el. Pe cruce, a fost Singur! Doar El și păcatul omenirii. Așadar, cu cât te apropii mai mult de Cruce, cu atât oamenii se vor împuțina!

Mulțimea din această zi era euforică. Mulți nici nu știau ce înseamnă refrenul Osana! scandat de adulți și de copii deopotrivă. Tradus înseamnă Doamne mântuiește-ne! Gloata nu știa ce cere. Peste doar câteva zile, va ordona lui Pilat: Răstignește-L! Ia-L de pe pământ! La moarte!… Adică exact împlinirea cuvintelor lor – mântuire prin jertfirea Domnului. Nu e bine să fii cu cei mulți! Azi strigă una, mâine țipă alta. Total pe dos! Astăzi există un trend românesc de a ieși în stradă. Parcă e sport național…

Tot atunci a fost singura ocazie în care Cristos s-a lăsat aclamat în public. Era momentul Său de a arăta că El era Împăratul, chiar dacă avea să fie judecat și omorât în aceeași săptămână ca un tâlhar nedemn. Totuși, intrarea în scenă a fost pe mânzul unei măgărițe. Adică, nici pe cal (cum îi șade bine unui rege), nici măcar pe un catâr (care ar fi fost echivalentul unui zbor low-cost astăzi), ci pe un mânz. Mic, slăbuț, neimpunător! Dacă vrei să înveți smerenia și umilința de undeva, aceasta e scena istorică educativă unică!

Poți să arunci cu banii și cu hainele de firma în scopuri caritabile, sa le pui la picioarele fundațiilor și asociațiilor, dar, dacă sufletul tău e gol, nu ai realizat decât o activitate filantropică fariseică.

Poți să fii chiar aclamat în public, aplaudat la scenă deschisă, recunoscut pentru meritele tale, dar, dacă toată această strălucire nu reflectă spre Creatorul tău ești doar o aramă sunătoare sau un pian dezacordat.

Poți să îți dictezi țelurile și viața după cei mulți. După cum face toată lumea. Dar, la urmă, s-ar putea să rămâi dezamăgit. Cu un gust amar de salcie în gură… Gloata e, de obicei, manevrată cu atenție din spate. De politic. De casele de modă. De Trump și Angela.

Sau… poți să pui totul la picioarele Lui. Azi nu mai e călare pe un măgăruș. Ci e deasupra Universului… De fapt, ai doar două variante – să Îl cinstești sau să Îl răstignești a doua oară!

Azi nu e despre tușa Viorica, lela Floarea sau unchiu Bujor, ci despre Crinul din Vale!

De ce ne certăm? sau sursele conflictelor

Pentru că lipsește comunicarea. De multe ori, nu spunem celuilalt când ceva nu ne convine. Ținem în noi și mocnim. Ca Mocănița din Maramureș. Și apoi izbucnim! Ca locomotiva care trage vagoanele mâniei acumulate zile, săptămâni, ani… Dialogul tip roata-de-rezervă nu e eficient deloc! Vorbim când nu mai putem sau când cedăm adesea… O comunicare sinceră, deschisă și, mai ales, regulată, aduce sănătate relațiilor noastre!

Pentru că ne interesează (doar) cine are dreptate. Asta se întâmplă mai ales în căsnicii. Și eu am trecut în primul an ca soț prin această experiență. Până am realizat, amândoi, că viața de familie nu e o competiție din care cel care are dreptate câștigă, nu e cu buline roșii sau negre, nu e despre cine e mai tare. Ci despre slujire, despre îngăduință. Nu e sprint, ci mai degrabă Marathon. Înhămare la o călătorie lungă, de rezistență, de tipul win-win, cum ar zice Maxwell…

Pentru că avem perspective și viziuni diferite. Suntem toți unici! Toți diferiți. Din fericire… Dacă nu, am fi fost roboți, programați, sau, cel puțin, programabili. Și unele conflicte apar tocmai din obligarea sau forțarea celorlalți de a privi prin ochelarii noștri. Spunem că așa e bine, sau că așa se face, sau că așa trebe! Dar, de multe ori, ne lipsesc argumentele – semn că nu așa se face, ci că așa considerăm noi că se face, de fapt… (P.S.: Nu vorbim aici de toleranță LGBT, ci de acea acceptare a modului de gândire și relaționare a oamenilor în viața de zi cu zi).

Pentru că ne căutăm scuze, nu motive. Un motiv este o cauză clară, directă și justificativă pentru o anumită problemă. Dar, o scuză este un subterfugiu, ciocănelul de siguranță cu care spargem geamul în cazul în care trebuie să ieșim dintr-o situație limită. Un mod laș de a intra într-un conflict sau de a-l părăsi pe ușa din dos a liniștirii conștiinței că suntem acoperiți de scuza noastră. Scuză penibilă, adesea… Asumarea și rezolvarea unui conflict duce la armonie, nu scuzarea lui!

Cele două insecte (gândăcei sau ce sunt…) din imaginea de mai sus le-am descoperit pe traseul montan din județul Harghita care duce sus la Statuia Inima lui Iisus. Le-am pozat. (Vă rog priviți din nou imaginea) Nu am știut ce fac gândacii ăia acolo – am dedus că se răfuiesc. Ceartă cu scântei! Dar, la fel de bine, se pot și îmbrățișa… Asta înseamnă că drumul spre inima lui Iisus este cel în care te împaci după ce te-ai certat. Cu soțul, cu copiii, cu colegii sau șefii de la lucru, cu vecinii. Cu toți!

În ceea ce ține de voi, trăiți în pace cu toți oamenii, grăia apostolul demult.

Comunică, nu fi justițiar, fii deschis și nu căuta scuze!

Iubește, iartă și fii un om al păcii!

Fobiile noastre de toate zilele

Cu toți avem fricile noastre. Uriași cu care ne luptăm zilnic. Sau saptămânal, lunar, anual… Încă de mici ne formăm fobiile. În mod inconștient, de cele mai multe ori. Începem cu frică de oliţă, întuneric, umbre, de a dormi singur, de vreme şi zgomote puternice. Apoi, de Bau-Bau, doctori și injecții, insecte și animale…

După cei șapte ani de acasă, deja avem un palmares bogat de frici. Adăugăm și fantomele, frica de a sta singur în casă, de boală, de eşec şcolar, dentofobia sau de a fi respins de sexul opus.  De la 18 la 20 ani, un tânăr se poate teme de viruşi sau alte chestiuni legate de sănătate, să nu rămână pe drumuri, sau chiar se poate instaura teama de a fi adult (așa s-a inventat conceptul de adolescență – intermediarul copilului adult sau al adultului copil).

Dar ăstea-s de modă veche deja! Omul modern se confrunta cu alte fobii astăzi. Cum este Triskaidekafobia – frica de numărul 13 (la români se adaugă și alte numere si pisici…),  Pentheraphobia – frica de soacră sau Metathesiofobia – frica de schimbare, de stricare a rutinei. Dar, cea mai cea, este nomofobia – teama de a nu avea acces la reţelele de telefonie mobilă şi la traficul de date. Aceasta a fost fobia anului 2018!

Totuși, în topul atemporal și universal al fobiilor stau: teama de umilire, teama de separare (prin abandon sau respringere) și teama de moarte, care este Goliatul uman în materie de frici! Asta, probabil, datorita faptului că, undeva în mintea lui, omul se gândește că cu siguranță va muri, chiar dacă nu se va întâlni cu șerpi, dentiști (prea des), spații închise și alte personaje din fobii. Cu moartea sigur!

Și, cu toată această frică imensă, luăm moartea la mișto. În afară de coasă și un șal negru în jurul capului, nu avem prea multe descrieri vizuale ale morții. Ne distrăm la filme de groază, iar stilul cineast horror a devenit cireașa de pe tortul ecranelor. Ar mai fi și craniile și dovlecii ciopârțiți la final de octombrie… Iar în literatură, s-a scris muult despre  moarte, chiar mai mult decât despre viață…

E și veșnicul argument invocat – nimeni nu s-a întors din moarte ca să ne spună cum e acolo. Și pare unul bun. Dar e fals! Este Unul care a înviat și ne-a și lăsat scris despre ce va fi dincolo, dar societatea noastră seculară de astăzi îl trece la categoria personaje imaginare…

Totuși, nu de moarte trebuie să ne fie cel mai frică. Nu ea e cea mai mare pierdere pentru tine! Așadar, nu te teme că viața ta va avea un sfârșit undeva, cândva, ci teme-te ca nu cumva viața ta să nu aibă niciodată un început!

Fobiile trebuie călcate în picioare, nu scuzate! Distruse, nu hrănite! Fobiile ne mint că nu se poate fără ele…

Antonimul fricii nu este curajul, ci libertatea! Viața trăită liber, în adevăr!

Calea spre Adevăr este Viața!

Graba, strică… viața

Spunea o veche vorbă de duh românească că Omul, în viața sa, trebuie să ridice o casă, să planteze un pom și să aibă cel puțin un copil. Astăzi, lucrurile s-au schimbat puțin – omul, în scurta și grăbita-i viață, trebuie să termine de achitat apartamentul, să aducă flori soției (măcar de 1 martie) și să aibă maxim un copil…

Suntem grabiți. Tare grăbiți! Avem totul la telecomandă, la buton, prin aplicațiile de pe smartphone. Comandăm, plătim și comentăm prin telefon. Zâmbim tot prin el… Drama cea mai mare a postmodernismului e ca, cu cat ne strecuram și fugim de colo-colo că să câștigăm timp, cu atât (proporțional) îl pierdem apoi. La Insula Iubirii, Acces direct, căzături în direct, pungi de semințe, meciuri și Halep… Până la urmă – chiar îl câștigăm sau îl risipim…?!?

Ciudat, bunicii și generațiile trecute nu aveau mașină de spălat haine, ci spălau cu mâna; nu aveau aspirator, doar maturoi din nuiele; lucrau 14-16 ore pe zi, în condiții grele, nu 8h în birou; nu știau ce e aia curățătorie chimică, ci își băteau covoarele în curte; și alte, alte; și totuși, aveau timp de șezut pe prispă, aveau timp dedicat discuțiilor cu cei ai casei. Acum nu își mai face nimeni băncuță de socializare la poartă, cum era pe vremuri, la gardul fiecărei gospodării…

Pentru noi, generația grăbită, s-au inventat claxoanele, tichetele de ordine, transferurile bancare, clopoțelul de la recepții, comenzile online, mașina de spălat vase, tot ce funcționează prin tehnologia wireless (asta pentru că nu mai avem timp de cabluri sau fire), dar tot noi suntem cei care zilnic cântăm refrenul nu am timp… Avem, dar numai pentru ce vrem să avem!

Dacă încearcă cineva să ne oprească din graba noastră, ne enervăm pe el! Cât ne-o fi el de prieten, nu avem timp de prostiile lui… Auzi – meditare asupra sensului vieții… Cine mai are timp de așa ceva?! Nici măcar un articol de blog nu mai citim (faci parte din categoria excepții, dacă citești aceste rânduri. Din fericire…)

Graba, strică treaba! se spune. Dar, graba, zi de zi, lună de lună, an după an, strică…stilul de viață! Viața însăși! În acest ritm, ne vom grăbi numai pentru mărunțișurile acestei lumi în care trăim și vom rata lucrurile cu adevărat importante in viață. Ce să mai spun că unii se și supără repede, în grabă, iar apoi țin supărarea la nesfârșit…

Așa că, “Grăbește-te încet” (Festina lente!) spuneau latinii. Grăbește-te la pas cu viața…  

Nu ai timp? Fă-ți!

În trecerea grăbită prin lume către veci,
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!…

Fă-ți timp și-adună-ți zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ți timp, căci viața trece și când nu faci nimic.

Fă-ți timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieții n-o mai strângi.

Clepsidra e tot mai goală. Pe zi ce trece…

Eul gol: extrasenzorial

Se spunea că Viața bate filmul… Din păcate, ea a cam pierdut bătălia modernă astăzi. Ultima caracteristică a eului gol este cea a senzorialității sale duse la extrem. Mai pe românește, el este asaltat zilnic de imagini și de tablouri în mișcare, de GIF-uri, video-uri și alte tentații grafice, încât viața îi este, practic acaparată de simțul vizual-senzorial. Parcă celălalte simțuri pălesc…

Este bombardat de bannere, flyere, GPS, nu mai citește hărți. Nici instrucțiunile pentru asamblat mobila. Urăște romanele. Dar îi plac atlasele și enciclopediile, pentru că are multe poze… Este abonat online la tutoriale și caută excesiv de mult pe google Cum să…? sau How to…? Vrea totul mură-n gură! Ar trebuie să caute cum să își folosească mai mult ceea ce are deja (capul, de exemplu). 80% din informație o primește vizual. Ochiul e suprasolicitat!

Din păcate, imaginea a suprimat cuvântul. Acum, vorbele și literele nu au nicio valoare, dacă nu sunt însoțite de o imagine. Cel puțin. Optimă e o galerie de imagini! De-asta pun și eu (și ceilalți bloggeri) câte o poză sugestiva fiecărui articol. Altfel, nu s-ar mai prea citi aceste rânduri… De-asta vloggerii vor bate bloggerii în câțiva ani. Tot din același motiv, în viitorul nu foarte depărtat, cărțile nu vor mai exista fizic, ci doar sub formă de e-book. (Vezi revoluția: scrisori->e-mail!)

Youtube-ul a făcut și bine, dar mai mult rău. La început – clipuri scurte – intrai, vedeai, ieșeai. Astăzi, el a devenit cel mai bun prieten pentru mulți. Pe YT poți să râzi, poți să plângi, poți să vezi orice LIVE, ca și cum ai participa și tu. Biserici, târguri, party, pârtii, bătăi, parodii și stand-up comedy. Totul în direct! Spectatorul și la muncă ar merge tot… virtual.

Extrasenzorialul nici cafeaua nu și-o mai bea fără să apese pe ceva. Să butoneze. Are nevoie de ceva cu touchscreen. Orice, doar să dea cu degetele pe ecran… Nu îl mai preocupă scrisul. Unii nici nu mai știu să scrie. Există tineri care nu au mai ținut un pix în mână de luni de zile. Ani, poate… Studenții merg cu tabletele la cursuri. Ele au devenit așa-numitele caiete studențești… Nu-s cu foi, ci cu sticlă.

În stilul ăsta tehnologic, ne vom folosi creierul din ce în ce mai puțin. Vom deveni roboți. Cyborgi (termen inventat recent, probabil cu un scop…) Nu vom mai avea contact uman. Vom deveni izolați, pustnici. Niște asceți ultramoderni. Doar că nu în mănăstiri, ci în propriile (co)chilii urbane…

Gata! Cu acest articol, am terminat seria Eul gol (începută aici).

DAR… Să nu uităm că doar cuvintele dau viață! Nu imaginile. Doar încurajările ridică pe un om din depresie! Nu filmele. Numai realitatea trăită frumos aduce cinste unui om! Nu pozele photoshopate… Numai implicarea activă te răsplătește cu satisfacție! Nu LIVE-urile.

Și, așa cum spunea Înțeleptul Solomon, ochiul nu se satură niciodată de privit!

Protejează-ți ochii – ei sunt ferestrele spre sufletul tău!

Eul gol: pasiv

Pasivitatea a ajuns o virtute astăzi, din păcate. Accelerată de proverbe înțelepte de genul Lasă pe mâine ce poți face azi, că poate nu mai trebuie, și de fraze precum Keep calm and..., lenea latenței postmoderne acaparează tot mai multe suflete (și trupuri, în același timp). Acum toate sunt lounge (adică comode), canapeaua, șezlongurile de la SPA… Și Volkswagen-ul scoate mașini lounge edition.

Dialog  mioritic:
-Ce faci, Bade? Stai și cugeți?
-Ba. Numa’ stau!

Persoana pasivă petrece 8 ore la serviciu (în cazul în care are unul), iar apoi merge acasă și petrece încă 8-9 ore în fața TV-ului. Vegetează, pur și simplu! Este ca o leguma, de flexibilitatea prostănacului (păstârnacului, îmi cer scuze), care doar absoarbe, pasiv, informație și imagini și youtube… Și știri cu ciomege din Vaslui…

Expunerea prelungită la programele și filmele televizate induce pasivitate mintală, scade motivația și concentrarea, elimina dorința de lectură (chiar și a etichetei șamponului), slăbește capacitatea de a asculta și de a fi prezent printre ceilalți…

Astfel, acest tip de persoană ajunge să fie modelată de ceilalți, de media, de societate – toate foarte active în acest sens… Profesorul (re)citește cursurile în locul lui, știrile și ziarele îi prezintă gândirea politică și socială pe care trebuie să și-o însușească, iar echipa de fotbal preferată se antrenează, luptă și câștigă pentru… el.

Sărbătorile se transformă în vacanțe. Nu mai există Paște sau Crăciun, doar vacanțe! (Vacanță vine de la termenul “vacant”, care exprima starea de gol, de neocupat, de liber, de fără titular). În schimb, Sărbătoarea trebuia să fie o pregătire activă și o liniștire a sufletului de tumultul cotidian agitat. Adică o recreație a spiritului! De-asta vacanțele sunt goale, și ne întoarcem mai depresivi la locurile de muncă față de cum am plecat…

E deja depășit termenul de All-inclusive al anilor 2000. Acum, oricine poate să meargă într-o vacanță Ultra All-inclusiv. Ce presupune? Doar un mic efort al tau de a te prezenta la avion. De restul se ocupă charter-ul. Ai mâncare la discreție (a se citi la risipă). 3 mese principale + încă ceva ture de deserturi, până te ia cu crampe. Piscină. Șezlong. Masaj. Doar tre’ să te tolănești. Ca o focă pe-o bârnă…

Din nefericire, oamenii pasivi nu au vieți proprii. Ei trăiesc, în mod indirect, prin viețile celorlalți (fotbaliști, celebrități, maneliști, actori și actrițe, etc), iar aceste star-uri sunt factorul de codependență ce le permite acestor ființe pasive să continue acest stil de viață.

Cauza pasivității? Prea multe porunci în copilărie de genul Tu stai în banca ta, Nu fă asta, nu fă cealaltă,  sau Vezi-ți de treaba ta! Sau, și mai grav – Tu nu ești în stare nici să… Aceste replici sau invective ale personalității, împreună cu reproșuri cu greutate, pot transforma copilul activ sau hiper-activ într-un adult pasiv… Adult-cochilie! Un fel de suicid social…

Ai în jurul tău vreun coleg, prieten pasiv? Ajută-l! Implică-l! Spune-i: e nevoie de tine să…

Hristos însuși a venit să aducă viața. Viața din abundență! Activitate și un scop al vieții…

Pasivitatea ucide! Încet – ca un satâr neascuțit -, dar sigur! Fii activ!