Decizii în oglinda retrovizoare

Dac-ar fi să mă nasc iarăși și s-aleg anume spațiul,
Tot pe plaiul mioritic, în Ardeal, mi-aș pune locul.
Că-i mai molcom traiul și mai dulce
Și mai albă pâinea, chiar de-i mult muncită…
Chiar de leafa nu-i valută, ș-alocația – o nimica!

Ar fi România Mare, țara care-a dat valoare,
În Balcani, în Europa și dincolo de hotare.
Că-i mai bine aici, în pace
Mai aproape de cei dragi, chiar de dincolo băltoaca are pește…
Chiar de-n Spania și-n Germania euro te amăgește!

Aș alege tot un om de rând să fiu, harnic și cutezător,
Nu un tip ieșind din Bentley, cu un râs zeflemitor.
Că-i mai bin’ să strângi cureaua
Sa-ți administrezi venit cinstit, să cunoști ce e ROBOR-ul…
Chiar de-i greu adesea, știi – termini rata și-ți iei zborul!

Și-aș fi tot un familist, cel puțin foarte convins,
Partener de viață – tot EA, care inima mi-a prins.
Că-i amară viața-n garsonieră, cuc
Și mai tristă, și mai dură, chiar de-ajungi as în profesie…
Chiar de urci pe trepți de-onoruri, singur – intri în depresie!

Aș vrea tot o viață plină, de esență și cu scop,
Nu să fug în chip agnostic, ca vrăbiuța – țop, din loc în loc.
Că-i frumoasă viața de creștin
Și cu rost, și cu folos, chiar dacă credința-i zdruncinată tot mereu…
Chiar de nu se vede luminița în tunel, EL rămâne veșnic Dumnezeu!

Ne plac artificiile!

Probabil ca am rămas cu unele ticuri din perioada lui Nicu și a Elenei. Posibil să fi vorbit prea mult acel limbaj de lemn comunist și să fi rămas cu el și generația actuală. Cert este că ne plac artificiile! Cele verbale. Nu doar cele de la Revelion… Împachetăm cuvintele grele și urâte în ambalaje mai frumoase, mai ușor de digerat.

Îi spunem neoplasm. Parcă ar fi ceva frumos. De fapt, el e o tumoră care roade tot ce îi iese în cale. Oase, ficat, creier, plămâni. Încercăm medical să mai îndulcim acele ultime 3 luni sperate în urma investigațiilor la Tg. Mureș.

Am denumit-o întrerupere de sarcină. Nu, nu putem să îi spunem pe nume. Asta, pentru că știm că oricum l-am numi (embrion, făt, fetus, etc.), el este un suflet viu. Există viață embrionară! De aceea, nu suportăm termenul avort. E prea grotesc. Crimă infanticidă. Dar, dacă doar întrerupi ceva, pare în regulă…

Popa îi spune la groapă o trecere în neființă. Asta, deorece dacă s-ar pomeni cuvântul moarte, bocitoarele ar începe cu refrenul cum te-ai dus… Ne e frică de ea, fugim cu tălpile la șezut către clinici și magazine naturiste, crezând că crema cu Q10 ne va transforma în nemuritori. Tineri și neliniștiți! Cu toate acestea, termenul macabru nu are greutate mai mare ca viața! Și oricum, nu e o trecere în neființă. Atunci vom fi cele mai adevărate ființe!

Am inventat și o îndulcire modernă. Îi spunem anorexie. De fapt, ea este doar o moarte lentă, prin inaniție, într-o țară îmbelșugată. E ca și cum ți-ar fi sete în mijlocul ploii! Femeile, fac orice pentru a rămâne sau a ajunge suple. De tras prin inel! Se înfometează zilnic. Lună după lună. Într-un an, devin anorexice. Și-au îndeplinit visul: sunt slabe, în sfârșit! Dar mor de depresie…

Am denumit-o adolescență. După al doilea război mondial. Asta, pentru că nu știam cum să îi spunem unei perioade de tranziție dintre copilul ce face pe adultul și adultul ce face pe copilul. Am oferit fetelor de 10 ani posibilitatea de a umbla pe tocuri, iar băieților de 12 anișori bani de discotecă. Acum e club. Sau pub. De aceea, adolescența a devenit o bombă cu ceas pentru mai toți părinții și profesorii.

Artificiile le folosim des. Prea des! Încercăm să ne creăm o lume de iluzii. Un glob de sticlă. În care să nu existe cancer, avort, moarte, depresie anorexică, perioadă de vârstă critică și alte dureri existențiale.

Reușim doar să ne ascundem după deget! DAR, ceea ce sărbătorim în decembrie (ante-artificii), Întruparea, vorbește tocmai despre faptul că Cristos a venit să ia asupra Sa toate aceste lucruri neplăcute și oribile, le-a pironit pe cruce și ne-a adus Viața. Prin Înviere!

Dincolo, nu mai există artificii!

Uite, ce frumos e ăsta micu’!

Trăim într-o epocă în care ce-i frumos, și lui Dumnezeu îi place. Petrecem în oglizi ceasuri, zeci de minute la coafor, ore întregi la unghii, și zile, una după alta, la fitness. De ce? Pentru ca să arătăm (mai) bine! Nu e greșit să te îngrijești, dar e teribil să ai o dorință nesănătoasă și nesățioasă de a arăta bine. Adevărul e că societatea și tiparele moderne ne îndeamnă să punem acest accent pe aparențe. Pe ce se vede! Și așa și facem…

Ca și părinți îl favorizăm și îl cocoloșim mai mult pe cel mai dragălaș dintre prunci. Uite, ce frumos e ăsta micu’! Ca învățători, punem etichete copiilor după figura care ne răsare de după bancuță. Ca angajatori, alegem secretara cu decolteul cel mai generos. Partenerul de viață ni-l alegem după  prima impresie. De fapt, așa îi și spune – dragoste la prima vedere. Și așa mai departe…

Problema e că suntem învățați de mici cu acest mecanism de triere a celor din jurul nostru. Cu toții îi răspundem altfel unui copil isteț și drăguț decât unui neatrăgător. Copiii știu deja de la o vârstă foarte fragedă ce valoare au. Sau, mai bine zis, ce valoare li se dă! Pentru copilul chipeș, lumea este iubitoare și una care îl acceptă cu bucurie. Pentru rățușca cea urâtă, lumea este crudă și plină de respingere.

Cât de nedrept este să răsplătești o persoană – un copil mic, un adolescent sau un adult în devenire – pentru ceva pentru care nu are niciun merit. Nimeni nu contribuie sau își alege frumusețea la naștere… Și mai rău, cât de inuman este să pedepsești sau să distrugi o astfel de persoană  din motive care sunt dincolo de posibilitatea lui de a le controla!

Ce trist este că, astăzi, mai mult ca oricând, există femei (și nu puține) care își bazează sentimentul valorii lor după numărul bărbaților care le remarcă sau pe faptul că cineva le remarcă. După fluieratul fals al tipilor din bolide de la semafoare. După avansurile senzuale ale colegilor de la serviciu. Sau după numărul like-urilor de la postările proprii indecente…

Ce e de făcut?

Trebuie să răsplătim și să promovăm comportamentul (autentic), caracterul (integru) și loialitatea. Trebuie să îi comunicăm acestei generații că există lucruri mult mai importante decât înfățișarea. Trebuie să le spunem adevărul acelor tineri care se tem că vor fi lăsați pe dinafară în jocul împerecherii, datorită modului cum arată.

Trebuie să redescoperim principiul cristic care ne învață că: de cele mai multe ori, există o imensă prăpastie între aparență și inimă! Între trup și suflet! Între ce se vede și ce este ascuns. Între superficialitatea exterioară și profunzimea interioară…

Trebuie să afirmăm sus și tare că adevărata fericire nu constă în a da bine în ochii celorlalți. Nici în botox-uri, nici în silicoane, nici în transfigurări estetice sau schimbări de sex! Ci în a fi frumos în interior, înainte de toate. Frumusețea e radiantă! Vine de la sursă spre exterior!

Creatorul te-a făcut frumos! Bucură-te și radiază!

Sunt atâția care au nevoie de lumina ta…

Viciile noastre de toate zilele…

Următorul articol este inspirat din fapte reale. Din realitatea zilnică.

Mă aflam în sala de așteptare a unui cabinet oftalmologic. Eu și încă trei pacienți. La fel de nerăbdători ca mine. Încep discuțiile de rigoareDin ele am aflat că ne găseam în aceeași încăpere un nefumător și trei fumători. Profesioniști. Am ascultat mai mult, dar am și intervenit. Atunci când se aștepta o replică și de la mine…

Primul se lăuda cu o oarecare nostalgie că în anii ’90 își procura țigări la sfert de preț. Ce mai contrabandă era pe vremea lui Iliescu… Era supărat că nu mai are banii de odinioară, ca să își mai permită două, trei pachete pe zi. 50 de lei zilnic pe țigări? întreb eu. Nu, nu mai îmi permit. Dacă îi puneam deoparte anii aștia, aveam acum două case mi se răspunde cu regret.

A doua – o doamnă la vreo 55 de ani a intrat si ea in hora tabacelor cu povestea ei. Căsătorita de ani buni, soțul ei sub același viciu. Ne spune că de câteva luni încoace și-au secționat bugetul familiei în două. I-am zis soțului că nu mai suport să fumeze atâta. Dublu cât fumez eu! Să își cumpere din banii lui dacă vrea… Intervin eu – Bine că ați rămas împreună. Alții de la certuri de-astea… Ea – Nici mult nu mai aveam. Dar suntem bătrâni, ne făceam de râs, îmi răspunde cu un zâmbet șters.

Al treilea personaj intră și el în dialog. Eu nu înțeleg de ce suntem noi bolnavi. Tata și bunicul fumau ca locomotivele, dar erau sănătoși tun. Eu… boli cronice de plămâni, diabet, dioptrie mare. Ceilalți îi răspund – Păi, munceau mai mult. Mâncau mai bine. Omul era foarte decepționat. Dar nu din cauza că țigăriile i-au nenorocit sănătatea, ci de ciudă că alții fumau la fel de mult ca el și nu aveau nicio problemă. Aparent…

Cu toții avem viciile noastre. Unii, vizibile (semnalizate cu fum), alții, ascunse. Trăim într-o lume care ne captivează! Dar în mod negativ. Suntem captivi. Ai narcoticelor. Ai pornografiei. Ai banului. Ai stimei de sine. Ai Netflix-ului.

Viciile te mint. Îți promit multe! Dar îți iau totul și nu îți oferă nimic, într-un final… Te duc în pragul divorțului. Îți distrug economiile. Chimio-terapie și anus contra naturii… Unora le înegrește sufletul întocmai ca plămânul unui fumător, iar pentru alții, ele sunt fatale.

Am citit, astăzi, în ochii interlocutorilor mei, mult regret, durere și o dorință de dacă ar fi să o iau iar de la început… Toți au folosit expresia „m-aș lăsa”. Și toți au recunoscut că nu pot! Nu pot singuri. Nu pot cu ajutor. Nici cu plasturi antitabac. Nici în clinici. Suntem neputincioși toți în fața viciilor!

Fiecare este înrobit de ceea ce este învins! Am abolit sclavia, dar am devenit robii propriilor dependențe!

P.S. Este Cineva care poate să dezlege orice viciu. Să rupă orice lanț. Să înlăture orice dependență!

Ce mai citesc românii…?

Topurile marilor librării online vorbesc despre trendurile de lectură ale românilor. Adică despre ce cărți cumpără. Ce titluri îi interesează. Ce pagini răsfoiesc. Am urmărit și eu astfel de clasamente literare întocmite pe anul 2018 și m-am crucit! De ce?

Românul citește literatură motivațională. Ca să îl urnească cumva, cumva de pe rețele sociale. Pentru a-i da un imbold. Mai bine i-ar da un șut undeva! Am ajuns niște adulți copilăroși. Ne trebuie motivație pentru orice: muncă, familie și dat cu aspiratorul… Trebuie sa ni se spună mură-n gură. 5 pași spre succes. 10 spre fericire…

Românul citește tot mai multe cărți umaniste. Pentru dezvoltarea eu-lui. Pentru redescoperirea sinelui. (Ca și cum s-a descoperit o dată și nu i-a convenit). Vrem să fim buricul pământului. Totul să se învârtă în jurul nostru, nu al Soarelui. Eu-l pe primul loc. Stomacul meu. Portofelul meu. Comoditatea mea. Cum să îmi fie MIE bine? O psihologie bolnavă a sinelui… Cărți și selfie-uri!

Românului îi place literatura scepticismului. Tot ce e nou și întoarce cu susul în jos orice principii, dogme și adevăruri. Potopul postmodern! Nimic nu mai e absolut. Totul e relativ. Dan Brown ne ajută cu Codul lui Da Vinci, Igor Bergler cu Biblia Pierdută și alte porcării… Ne plac chestiile noi și anti-tradiționale. Mai facem și pelicule după ele…

Românul este tot mai atras de orientalism. Osho, guru și învățător spiritual indian, ne învață cum să ne descătușăm forțele interioare, iar Dalai Lama cum să medităm stând în cap. Au apărut și covorașele yoga la Lidl și în Kaufland, împreună cu cărțulii „Cum să…?” Nu am știut noi până acum cei îi lipsea Europei creștine… Hmm.

Românului îi place, nu în ultimul rând, literatura senzuală. Eu i-aș spune pornografică! Nu știu cum sună pentru mulți titluri ca Suge-o Ramona! sau Divorțurile amanților, care au făcut vervă recent. Dar pentru mine sună a sexualitate scrisă. Peste 2 milioane de cărți de acest fel citite în ultimul an. Nimic nu mai e sacru. Dăm tot din casă! Și din dormitor…

Biblia, romanele autentice, cărțile valoroase nu se mai citesc azi… Nici nu se mai (prea) vând. Nu-s în topuri! Doar le mai șterge bunica de praf, din când în când…

Ce se scrie astăzi? Ce se cere! Ce se cere…? Literatura motivațională, umanism, scepticism, religii orientale și senzualitate.

Nu mai vorbesc de e-books… Vom deveni (niște) roboți care vom răsfoi ecrane!

Hora Unirii după 160 de ani

Dacă ar fi să facem un interviu stradal la întâmplare și să îi întrebăm pe cetățeni ce sărbătorim în 24 ianuarie, ne-am minuna de răspunsuri. Cu siguranță… Unii ar spune că pe Cuza, alții Marea Unire (chiar dacă a fost Mica), alții România, Hora Unirii, sau pe Dragnea – că ne-a dat liber… În acești 160 de ani de la realizarea acestui ideal s-au întâmplat multe, nu mai ieșim la Horă în piețe. Urmărim parade la TV și pe smartphone.

Nu mai putem cânta Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română, pentru că inima noastră nu mai e legată de glie. Totul e vestic. Ceasul e elvețian, mașina e nemțească, visul – american. Copiii noștri vorbesc mai bine germana decât româna… Sa-nvârtim hora fratiei pe pamântul României?? Pământul nostru a rămas cam gol. Suntem aproape 4 milioane dincolo, pe alte pământuri…

Românii nu mai pot intona Iarba rea din holde piară, piară dușmănia-n țară! atâta timp cât  partidul de opoziție e acolo sus, nu pentru a ține un echilibru, ci pentru a băga bețe-n roate celui de la guvernare. Părcă tot mai multe buruieni sunt în holdele demnitarilor… Coborâm la popor: Între noi să nu mai fie, decât flori și omenie? Și noi ne mâncăm unii pe alții. Zilnic. Florile și omenia apar doar la înmormântări. Prea târziu…

Transilvania nu mai pot spune Măi muntene, măi vecine, vină să te prinzi cu mine, pentru că nu îi mai suportă. Sibienii sunt oripilați când văd mașini cu plăcuțe de VL în trafic. Ungurii își fac enclave. Moldovenii vorbesc prea mult. Ardelenii-s prea molcomi… Ca Iohannis. Ce să mai continuăm: Și la viață cu unire, Și la moarte cu-nfrățire…? Sloganul de azi e: decât să îi meargă bine numa lui, mai bine picăm amândoi…

Totuși, e o strofă pe care o pot recita investitorii străini: Unde-i unul, nu-i putere la nevoi și la durere. Unde-s doi, puterea crește… La furat aur. La secătuit Roșia Montană. La despuiat ultimele păduri virgine ale Europei… Bine, și studenții mai pot fredona, acum, în sesiune unde-s doi puterea crește, iară nota se mărește… Românului îi place camaradaria numai când e cu cagula pe față.

Amândoi suntem de-o mamă, de-o făptură și de-o seamă… dar din păcate am uitat să ne tratăm egal, uman.  Am fost creați să iubim oamenii și să folosim lucrurile. Însă, noi facem lucrurile exact pe dos… Amândoi avem un nume, amândoi o soartă-n lume… dar secularismul și relativismul post-modern ne-au șters orice nume, orice scop – suntem doar materie, atomi în descompunere… Soarta? Supraviețuirea. Celui mai puternic…

Vin’ la Milcov cu grăbire, să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare peste-a noastre vechi hotare. Aici ne-a ajutat Uniunea Europeană. A secat toate granițele. Acum treci Milcovul cu buletinul. Rezultatul? Nu ne mai prețuim țara! Cum prindem un weekend prelungit, cum luăm Wizz-ul și zburăm. City-break. Și nu mai vedem grandoarea Făgărașilor, cultura Bucovinei, unicitatea Deltei, spectacolele iezerelor și a cheilor. Mergem în Bulgaria la mare…

Doar finalul Horei este mai optimist: Și să vadă sfântul soare într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frățească, pe câmpia românească! Pentru aceste ultime versuri am scris acest articol. În ele sunt speranța! Îmi doresc să strălucească Soarele dreptății peste țara noastră. Reîntregită! Să vină așa-porecliții căpșunari acasă. Și să trăim frățește, pe pământ românesc!

Anul astă vine criza. Poate la anu’…

De ce nu ne iartă oamenii?

Ne învățăm copiii de mici să își ceară iertare celor ce le greșesc. Cum spui? îi provocăm noi. Și reușim să scoatem de la ei un Iartă-mă chinuit. Mai mult un mormăit decât un cuvânt. Le dăm și o ciocolată pentru această reușită… Apoi, cresc, zboară în societate, se căsătoresc și… realizează că o relație nu se repară spunând doar acest cuvânt magic. De ce? Pentru că există 5 etape ale iertării:

1.“Iartă-mă!” e primul si cel mai greu pas. Parcă ne cad epoleții și gradele de pe umeri dacă rostim aceste 3 silabe. Simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Ne este rușine! Interesant că nu ne e rușine când aruncăm cuvinte otrăvitoare sau înfăptuim acte reprobabile… Dar e corectă zicala e mai greu să repari, decât să previi…

2. „Îmi pare rău. Regret!” e a doua etapă. Aici omul de la care ne cerem iertare realizează sinceritatea cuvântului rostit anterior. Sau lipsa sincerității. Dacă am spus doar un iartă-mă și nu regretăm nimic, am rămas tot în faza copilăriei. Adică rostim ce trebuie, doar ca să primim o bomboană. Acadeaua ipocriziei! Teatru…

3. “Sunt responsabil. EU am greșit” – Mulți se opresc după primii doi pași. Și se apucă de scuze. – Iartă-ma, îmi pare rău…, DAR: traficul, nevasta, ceasul, patronu’, copiii, ei sunt adevărații vinovați. Ei sunt responsabili, nu eu. Din cauza lor am întârziat. Scuze și iar scuze… Aici dăm cu bâta în baltă de multe ori…

4. “Cum pot repara? Sunt dispus să…” e pasul matur al unui om care chiar vrea să restabilească o relație! Recunoaște că a greșit și e responsabil. Și dorește să și repare. Să retragă o vorbă spusă la repezeală, să curețe un renume pătat, să vindece o inimă care a avut de suferit… Să (re)iubească!

5. “Voi încerca să nu mai repet.” această ultimă etapă e cea care spulberă gândurile de genul dar dacă mă rănește din nou? Dacă repetă același tratament…? Prin acest angajament, tu asiguri cealaltă persoană că vei depune tot efortul în a nu-i mai greși. În același punct, în aceeași situație, în același mod. Nu din nou! A greși e omenește, da! Dar a persevera e…diabolic!

De ce ni se pare că nu ne iartă oamenii? Poate am omis ceva…

Unii iartă din prima etapă. Pe loc! Cu alții va trebui să treci prin 2, 3 sau toate 5 etapele…

Dar pentru o relație adevărată, merită tot efortul! Până la capăt…