De Bobotează

Ce s-a întâmplat acum 2000 de ani?

Cristos S-a dat pe Sine exemplu. S-a lăsat botezat de un om. Nu avea El vreun păcat de care trebuia să fie curățat în apa Iordanului. Nu S-a botezat pentru El, ci pentru noi! Boboteaza e o lecție de ascultare pentru urechile înghețate.

Tot atunci a început cea mai importantă misiune. Din toate timpurile. Cristos, Fiul lui Dumnezeu își începea ultimii 3 ani și jumătate de viață pământească în slujba Tatălui. Botezul e o lecție de supunere. De la iesle până la cruce…

Ce se întâmplă astăzi de Bobotează?

Fetele își pun busuioc sub pernă, ca să îl viseze pe Făt-Frumos. Băieții pe Angelina Jolie. Aventurierii cu sânge rece sar în ape reci ca gheața după cruci. Creștinii se calcă în picioare pentru o sticlă de apă sfințită. Peregrinii iau avionul pâna la Tel-Aviv ca să se boteze în Iordan. Aghiasma mare se plimbă prin casele primitoare și sfințește tot ce îi iese în cale. Iar cei pe care îi cheamă Ion sau Ioana mai beau o bere…

Se pare că doar anul s-a schimbat, din nou, nu și oamenii…

Ce ar trebui să fie…?

Botezul e o poruncă. Divină. Ori o împlinești, ori o încalci. Griul nu există!

Botezul e o alegere. E o dovadă de ascultare. Alegi să calci pe urmele Mântuitorului…

Botezul e mărturia unui conștiințe curate. Nu degeaba botezul se face în apă – simbolul spălării, al curăției… Interesant că Boboteaza pică la noi când e multă zapadă afară. Albă. Imaculată!

Botezul e un nou început. Indiferent că e la copcă, într-un râu, în baptistier, în vană, sau în lac…

Nu există apă sfințită! Sfințenia este o calitate divină, nu naturală. Este un dar. Doar omul poate fi sfințit de Dumnezeu. Și nu prin intermediul apei. Nici casa, mașina si alte cele nu pot fi sfințite de ea. Nici Necuratu’ și cohorta lui nu fug de apă…

Să luăm pentru 2019 cuvintele Mântuitorului: “Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!” și să nu ne bălăcim în apele călduțe ale tradițiilor noastre…

Ce este caracterul unui om?

Caracterul este ceea ce ești, nu ceea ce faci. Ceea ce ești, atunci când nu te vede nimeni. Doar Dumnezeu. El e singurul care ne cunoaște adevăratul nostru caracter. Caracterul este ceva ascuns, care apare la suprafață când nu te aștepți. E natural. Toate sforțările noastre de a da bine în ochii celorlalți sunt doar niște măști ale realului caracter.

Caracterul se dovedește la cald… Este dat pe față în clipele grele, când dă nenorocirea buluc peste tine. În zilele bune, caracterul se ascunde. Sub haine vesele. Doar la greu dai arama pe față, cum spune românul. Cu alte cuvinte, răul călește caracterul, acolo unde e și tot el arată absența acestuia, acolo unde lipsește…

Trei lucruri arată caracterul unui om: cărțile, prietenii și cadourile, spunea poetul antic Horatiu. Așa că lumea se împarte azi în cititori și necititori (eticheta șamponului nu intră la citit), cei care își cultivă caracterul și ignoranții… Prietenii unui om vorbesc mult despre caracterul acestuia, dar nu în mod absolut. Și Iuda a fost înconjurat de sfinți, dar a fost un demon… Cadourile strict materialiste vorbesc despre lipsa profunzimii unui caracter.

Caracterul, totuși, se vede. Se observă. Se spune că poți afla mai multe despre o persoană din ceea ce spune ea despre ceilalți, decât prin ceea ce spun ceilalți despre ea… Ce ești înăuntru, tinzi să proiectezi în afară, spre cei din jurul tău. Caracterul strigă cel mai tare atunci când accezi. Când ajungi sus. Dacă vrei să știi într-adevăr cine este un om, dă-i o funcție de conducere…

Adevăratul caracter nu caută răzbunarea, nu dorește răul doar pentru satisfacție – așa, ca să simtă și celălalt cum e… Omul cu adevărat de caracter este cel care ar fi putut fi rău și nu a fost. Reciproca e la fel de adevărată: de caracter este și acela care putea ușor să scape ca să nu facă binele, dar s-a chinuit să îl facă!

Greșim extrem de mult când vrem să îi schimbăm noi pe oameni. Să îi facem de caracter. Asta vrea logodnica înainte de căsătorie, asta încearcă popa cu păcătosul adesea și tatăl cu adolescentul. Încercăm așa, crezând că dacă schimbăm comportamentul unui om (prin reguli stricte, legi, mătănii), îi vom schimba și caracterul. De fapt, e tocmai pe dos. Caracterul e fundația care da direcția comportamentului…

Cu caracterul nu te naști, doar cu temperamentul. Caracterul nu îl moștenești, nu îl poți cumpăra, caracterul îl construiești, zi de zi, toată viața. Doar Dumnezeu poate transforma un caracter din temelie. Restul, intră la finisaje…

Eternele planuri de An Nou…

Revelionul. I se spune noaptea dintre ani. Nu știu de ce. Ar trebui să conteze anii dintre nopți… Vine o dată pe an, dar de fiecare dată, parcă, tot mai repede. Ne uităm în urmă și, anual, ne apucă melancolia pe 31. Iarăși nu ne-au ieșit planurile, iar nu ne-am atins țelurile. Suntem neîmpliniți! De ce?

Pentru că de multe ori ne facem planuri nerealiste. Să câștig la loto. Să primesc un SUV nou-nouț de ziua mea. Să dispară, cumva, ratele de la apartament. Sau de la Iphone. Să se schimbe soțul/soția. Nu se vor îndeplini niciodată! Nu putem aștepta para mălăiață… Trebuie să fim realiști. Și implicați…

Pentru că rareori planificăm gradual. Ne dorim să scriem o carte, dar nu am scris niciodată un articol. Ne dorim să devenim tătici, dar nici de parteneră nu știm cum să avem grijă. Țintim direct la casă cu etaj, fără să fi trecut printr-o garsonieră. Totul în viață vine treptat. Trebuie să ne facem și planurile treptat.

Pentru că aproape întotdeauna planurile nu sunt altruiste. Ne gândim la noi, la plapuma noastră, la oala noastră. Dacă nouă ne e bine, alte planuri nu ne mai trebuie. De aceea nu sunt împliniți la sfârșit de an – pentru că eul nostru nu se satură niciodată. Oricât(e) i-am da! Iar dacă în planurile de la începutul anului nu există și ceilalți de lângă noi în listă, vom fi triști și la anul, pe sfârșit de  decembrie.

Pentru că planuri spirituale lipsesc adesea. Ne gândim la altă mașină. Alta lavabilă. Alt smartphone. Concediu. Și cam atât. Stomacul să ne fie plin, tenul bronzat, țoalele de firmă. Dar sufletul rămâne întotdeauna pe ultimul loc. Gol. Pe minte o mai putem amăgi, o mințim. Îi spunem că totul e OK! Dar cu sufletul nu se poate…

Îmi doresc să ne propunem, cu toții, un buchet frumos de planuri pentru 2019!

Realiste. Treptate. Altruiste. Și, nu în ultimul rând, spirituale…

Lecții de viață, la flacăra șemineului

E seară. Stând și în acest an în fața șemineului, m-am bucurat de munca pe care o depune pentru a încălzi întreaga casă. Mai mult decât atât, am fost pus pe jar când am realizat ce multe am de învățat de la acesta.

Că lucrurile frumoase pornesc greu. Asemeni focului, când lemnele nu sunt suficient de uscate sau presiunea atmosferică nu ne ajută. Este muncă la început. Dar satisfacția pe care o oferă flacăra puternică mai apoi merită tot efortul. În viață, lucrurile cele mai grele sunt cele mai frumoase.

Că e nevoie de căldură în cămin. Nu doar de cea fizică, ci de cea ambientală. Nu e bucurie mai mare decât ca în camera de zi să fie dragoste, să se audă râsete de adulți, plânset de bebeluși și aromonie familială. Și asta nu doar de Crăciun…

Că e nevoie de momente de liniște și singurătate. După agitația de peste zi, când cei mici sunt în patul lor, să poți să fii doar tu. Și gândurile tale. Viața ta – să redescoperi sensul ei. Să îți faci timp să cugeți, ca Moromete pe prispa casei. Dacă nu ai un șemineu, poți face asta și lângă o sobă, sau pe o canapea, lângă calorifer. Sau la un foc de tabară…

Că e nevoie de perseverență. Când totul pare că se stinge – pune lemne pe foc! Mulți încep, puțini duc la bun sfârșit. Jarul acela care pare că nu mai are nicio putere… – pune-l la încercare! Vei vedea că poate aprinde imediat un butuc de lemn, dacă îl provoci.

Lecții de viață. La flacăra unui șemineu…

De ce s-a născut Cristos…?

De ce are moșul barbă? Ninge? Ce primesc anul acesta oare? sunt întrebările copilărești de sezon. Dar, dacă ne-am opri o clipă și ne-am gândi la aceste sărbători, probabil cea mai legitimă întrebare – și cea mai profundă – pe care am putea să o punem la sfârșit de decembrie este:

De ce s-a născut Cristos în lumea aceasta?

(Cu siguranță, nu ca să mai avem o zi cu roșu pe calendarul din sufrageria casei părintești. Nu ca să mai primim încă două zile libere – și credincioșii, și (ciudat) ateii, la sfârșit de an. Nu ca să împodobim un brad, casa sau mașina. Sau copiii, în carouri roșii și verzi. Nici ca să ne îndopăm cu prăjiturile de sezon, nici ca să recuperăm vizitele nefăcute în familia lărgită în celălalte 11 luni…)

Ci, ca să ne ofere ceea ce nu puteam obține altfel – mântuirea. Nici prima de la serviciu, nici concediile exotice, nici SUV-ul câștigat la nu știu ce tombolă, nici a fi teleormănean nu bat acest cadou etern. Este pentru aici și acum, dar și pentru Dincolo… Ce puteam obține noi este ce vedem azi în parcările hypermarketurilor: cozi, nervi, înjurături și claxoane.

Ca să ne arate unicitatea creștinismului. Este singura credință în care omul nu trebuie să se chinuie prin pelerinaje, mătănii, incantații și alte sforțări să ajungă la Dumnezeu. La Nirvana. Asta, pentru că Dumnezeu s-a coborât la om. În cel mai frumos chip – acela de bebeluș. De ce? Pentru că ei sunt dragălași… până cresc, apoi ne stresează…

Ca să ne arate cum e dragostea la cote supreme. El s-a născut cu menirea de a muri. Pentru ceilalți, nu pentru Sine. Nimeni dintre noi nu se naște ca, mai apoi, la 33 de ani să aleagă să moară. Subit. Pentru niște infami nerecunoscători. A murit, ca să dea viață. Viața adevărată, nu de 70 de ani, nu cea de după chimioterapie, ci veșnică!  

Ca să ne învețe simplitatea. La ruși, cuvântul prost (grafiat прост) care înseamnă simplu, are o valoare neutră. La noi, la români, prost e peiorativ. Cu alte cuvinte, dacă ești simplu, ești prost! Cristos a venit să ne învețe ce înseamnă smerenia și a te naște la “coada vacii”, nu în Pampers și șervețele umede. Nu pe marmura palatului, ci pe lespedea rece a inimilor de gheață… Fără beculețe.

Cristos s-a născut, a coborât printre muritori, ca să ne îndumnezeiască, să ne ducă sus. La Tata! Acasă…

Era mai bine pe vremea lui Nicu și a Elenei?

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la începutul sfârșitului comunismului. A Ceaușeștilor. A discursului de lemn și a dictatorismului. Un vis purtat în suflet aproape 44 de ani. Și totuși, multe voci acum afirmă că era mai bine atunci… Oare?

Era mai bine să stai la coadă după alimentele de bază? Brânză, lapte, ouă. Pe cartelă, raționalizate. Era frumos sloganul Puneți-vă o haină în plus după ’81, când oamenii mureau de frig în garsoniere pentru ca Nicu să plătească datoria la FMI? Și galantarele au început să se golească încet-încet…

Era mai interesantă îndoctrinarea în masă, forțată? (Măcar acum, cu GDPR-ul, îți dai acordul). Era bine că cei mici erau obligați să serbeze munca și cuplul docent al Epocii? Iar părinții și ceilalți trebuiau să aplaude. La comandă! Ah, cele 2 ore de teatru omagial televizat…

Era colectivizarea soluția pentru un trai bun și egal pentru toți? E adevărat – primeai casă și masă (adică ceva metri pătrați și o cartelă), dar ți se lua restul. Tot ce mai aveai: bunuri, terenuri, sentimente, chiar și sufletul. Nu mai aveai Crăciun, ci Moș Gerilă! Dumnezeul tău era Partidul, țara și Tata din capitală…

Erau restricțiile și activitățiile inchizitoriale ale Miliției așa de palpitante? Copiii depindeau de calitatea de membru PCR al părintelui. Imaginează-ți că astăzi ai putea intra la facultate doar dacă ai avea rude în Teleorman… De lampa băgată în ochi la interogatoriu ce să mai spunem…

Cei care spun că era mai bine ori sunt nostalgici, ori le-a fost grea trecerea, ori au uitat…

Era mai bine atunci? Nu. Este mai bine acum? Nici!

Dar trebuie să trăim prezentul – cu speranță în viitor… Lăsați trecutul!

(P.S. Dacă acum eram ante ’89, eu nu puteam scrie, tu nu puteai citi…)

De ce e Dumnezeu invizibil?

Este lângă noi, dar nu Îl vedem. Dacă există Dumnezeu, de ce Se ascunde? este refrenul care îi frământă pe mulți… Sau, cu alte cuvinte, de ce e Dumnezeu invizibil?

Pentru că ne-am obișnui cu el. Exact așa cum o facem cu marcajele Atenție, podea umedă! care sunt uitate acolo și când podeaua e uscată… Ne obișnuim cu partenerul de viață, cu copiii, cu prietenii. Uităm să îi mai prețuim.

Pentru că n-am mai fi recunoscători. Dacă ar fi om – în carne și oase, i-am mulțumi “cu limite”. Sau, uneori, deloc. Astăzi, mulțumim rar și cu jumătate de gură, chiar și celor pe care îi vedem…

Pentru că am arăta cu degetul spre El pentru toate relele care se întâmplă pe pământ. L-am “da pe post”. Zilnic. Pentru toate consecințele alegerilor noastre proaste – cauza adevărată a răului în lume. Oricum, de multe ori, ridicăm pumnii spre cer. Și Îl judecăm in contumaciam…

Pentru că cei mai mari artiști sunt anonimi. Și atunci Marele Anonim – cum spunea Blaga – trebuie să fie cel mai anonim! Cu toate acestea, peste exact o săptămână vom sărbători descoperirea parțială a Lui – în Fiul. Restul, Dincolo…

Paradoxul este că Dumnezeul invizibil alege să locuiască în umanul vizibil.

Unde este loc pentru El…