Paradoxurile cuvintelor noastre

Paradoxul prezenței: nimeni nu vorbește în prezența noastră cum vorbește în absență. Din păcate. Pe băncuțele din fața porții în sat, prin autobuze în oraș, în strană, pe chat-uri. Bârfele sunt ca prăjiturile între sărbători – dulci la început, dar mai apoi amare. Lasă-i să te bârfească! Pe Lună nu o latră câinii? Și tot luminează. În fiecare noapte…

Paradoxul caracterului: poți folosi orice limbaj dorești, orice cuvinte atent selectate, dar niciodată nu poți spune altceva decât ceea ce ești… Cu alte cuvinte, caracterul celui care vorbește este acela care convinge, nu vorba. Din belșugul inimii vorbește gura. Ea e doar canalul de deversare al cuvintelor noastre. Din această cauză fă doar ce zice popa…

Paradoxul logoreei: cei care vorbesc cel mai mult, au cel mai puțin de zis. Curios lucru. Dar confirmat – de unii bussinesmen, de foarte mulți părinți ce își apără pe nedrept odraslele înaintea profesorilor și de (aproape) toți politicienii. Se vorbește mult. Și multe. De la microfoane și din spatele pupitrelor. Dar se transmite puțin… Sau nimic. Eternul “limbaj de lemn”…

Paradoxul promisiunilor: ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor pe care le-ai spus. Promitem în stânga și în dreapta. Nu prea putem să ne abținem. Jurăm pe ce apucăm. Și devenim sclavii promisiunilor ieșite pe vârful limbii. Însă, de atâtea ori, când nu ne “iasă” pasa, se împlinește zicala fiecare pasăre (a se citi “om”) pe limba ei (lui) piere…

Paradoxul ramolirii: unii devin malițioși verbal abia la bătrânețe. Ciudat – fără dantură mușcă mai bine! Și mai adânc. Cuvintele lor răzbună evenimente de mult apuse, frecușuri sociale ascunse în barbă sau complexul unei vieți netrăite… Seara, proteza zâmbește din pahar mulțumită!

Paradoxul umanității: îți faci prieteni mințind și îți faci dușmani spunând adevărul. Într-un mod nepotrivit, desigur. Dacă am depune tot atâta efort în a ne alege cuvintele potrivite când spunem adevărul ca atunci când mințim, am avea numai prieteni. Adevărați.

Paradoxul tăcerii: peste ani și ani, nu îți vei aduce aminte de cuvintele dușmanilor, ci de tăcerea prietenilor. Asta doare cu adevărat. Acel “puteam zice și eu ceva”, dar ai tăcut…

Alege cuvintele potrivite! Nu fi tu însuți un paradox… verbal.

“Cuvintele spuse la vremea potrivită sunt ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint…” (Proverbe XXV, 11)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.