Ce mai citesc românii…?

Topurile marilor librării online vorbesc despre trendurile de lectură ale românilor. Adică despre ce cărți cumpără. Ce titluri îi interesează. Ce pagini răsfoiesc. Am urmărit și eu astfel de clasamente literare întocmite pe anul 2018 și m-am crucit! De ce?

Românul citește literatură motivațională. Ca să îl urnească cumva, cumva de pe rețele sociale. Pentru a-i da un imbold. Mai bine i-ar da un șut undeva! Am ajuns niște adulți copilăroși. Ne trebuie motivație pentru orice: muncă, familie și dat cu aspiratorul… Trebuie sa ni se spună mură-n gură. 5 pași spre succes. 10 spre fericire…

Românul citește tot mai multe cărți umaniste. Pentru dezvoltarea eu-lui. Pentru redescoperirea sinelui. (Ca și cum s-a descoperit o dată și nu i-a convenit). Vrem să fim buricul pământului. Totul să se învârtă în jurul nostru, nu al Soarelui. Eu-l pe primul loc. Stomacul meu. Portofelul meu. Comoditatea mea. Cum să îmi fie MIE bine? O psihologie bolnavă a sinelui… Cărți și selfie-uri!

Românului îi place literatura scepticismului. Tot ce e nou și întoarce cu susul în jos orice principii, dogme și adevăruri. Potopul postmodern! Nimic nu mai e absolut. Totul e relativ. Dan Brown ne ajută cu Codul lui Da Vinci, Igor Bergler cu Biblia Pierdută și alte porcării… Ne plac chestiile noi și anti-tradiționale. Mai facem și pelicule după ele…

Românul este tot mai atras de orientalism. Osho, guru și învățător spiritual indian, ne învață cum să ne descătușăm forțele interioare, iar Dalai Lama cum să medităm stând în cap. Au apărut și covorașele yoga la Lidl și în Kaufland, împreună cu cărțulii „Cum să…?” Nu am știut noi până acum cei îi lipsea Europei creștine… Hmm.

Românului îi place, nu în ultimul rând, literatura senzuală. Eu i-aș spune pornografică! Nu știu cum sună pentru mulți titluri ca Suge-o Ramona! sau Divorțurile amanților, care au făcut vervă recent. Dar pentru mine sună a sexualitate scrisă. Peste 2 milioane de cărți de acest fel citite în ultimul an. Nimic nu mai e sacru. Dăm tot din casă! Și din dormitor…

Biblia, romanele autentice, cărțile valoroase nu se mai citesc azi… Nici nu se mai (prea) vând. Nu-s în topuri! Doar le mai șterge bunica de praf, din când în când…

Ce se scrie astăzi? Ce se cere! Ce se cere…? Literatura motivațională, umanism, scepticism, religii orientale și senzualitate.

Nu mai vorbesc de e-books… Vom deveni (niște) roboți care vom răsfoi ecrane!

Hora Unirii după 160 de ani

Dacă ar fi să facem un interviu stradal la întâmplare și să îi întrebăm pe cetățeni ce sărbătorim în 24 ianuarie, ne-am minuna de răspunsuri. Cu siguranță… Unii ar spune că pe Cuza, alții Marea Unire (chiar dacă a fost Mica), alții România, Hora Unirii, sau pe Dragnea – că ne-a dat liber… În acești 160 de ani de la realizarea acestui ideal s-au întâmplat multe, nu mai ieșim la Horă în piețe. Urmărim parade la TV și pe smartphone.

Nu mai putem cânta Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română, pentru că inima noastră nu mai e legată de glie. Totul e vestic. Ceasul e elvețian, mașina e nemțească, visul – american. Copiii noștri vorbesc mai bine germana decât româna… Sa-nvârtim hora fratiei pe pamântul României?? Pământul nostru a rămas cam gol. Suntem aproape 4 milioane dincolo, pe alte pământuri…

Românii nu mai pot intona Iarba rea din holde piară, piară dușmănia-n țară! atâta timp cât  partidul de opoziție e acolo sus, nu pentru a ține un echilibru, ci pentru a băga bețe-n roate celui de la guvernare. Părcă tot mai multe buruieni sunt în holdele demnitarilor… Coborâm la popor: Între noi să nu mai fie, decât flori și omenie? Și noi ne mâncăm unii pe alții. Zilnic. Florile și omenia apar doar la înmormântări. Prea târziu…

Transilvania nu mai pot spune Măi muntene, măi vecine, vină să te prinzi cu mine, pentru că nu îi mai suportă. Sibienii sunt oripilați când văd mașini cu plăcuțe de VL în trafic. Ungurii își fac enclave. Moldovenii vorbesc prea mult. Ardelenii-s prea molcomi… Ca Iohannis. Ce să mai continuăm: Și la viață cu unire, Și la moarte cu-nfrățire…? Sloganul de azi e: decât să îi meargă bine numa lui, mai bine picăm amândoi…

Totuși, e o strofă pe care o pot recita investitorii străini: Unde-i unul, nu-i putere la nevoi și la durere. Unde-s doi, puterea crește… La furat aur. La secătuit Roșia Montană. La despuiat ultimele păduri virgine ale Europei… Bine, și studenții mai pot fredona, acum, în sesiune unde-s doi puterea crește, iară nota se mărește… Românului îi place camaradaria numai când e cu cagula pe față.

Amândoi suntem de-o mamă, de-o făptură și de-o seamă… dar din păcate am uitat să ne tratăm egal, uman.  Am fost creați să iubim oamenii și să folosim lucrurile. Însă, noi facem lucrurile exact pe dos… Amândoi avem un nume, amândoi o soartă-n lume… dar secularismul și relativismul post-modern ne-au șters orice nume, orice scop – suntem doar materie, atomi în descompunere… Soarta? Supraviețuirea. Celui mai puternic…

Vin’ la Milcov cu grăbire, să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare peste-a noastre vechi hotare. Aici ne-a ajutat Uniunea Europeană. A secat toate granițele. Acum treci Milcovul cu buletinul. Rezultatul? Nu ne mai prețuim țara! Cum prindem un weekend prelungit, cum luăm Wizz-ul și zburăm. City-break. Și nu mai vedem grandoarea Făgărașilor, cultura Bucovinei, unicitatea Deltei, spectacolele iezerelor și a cheilor. Mergem în Bulgaria la mare…

Doar finalul Horei este mai optimist: Și să vadă sfântul soare într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frățească, pe câmpia românească! Pentru aceste ultime versuri am scris acest articol. În ele sunt speranța! Îmi doresc să strălucească Soarele dreptății peste țara noastră. Reîntregită! Să vină așa-porecliții căpșunari acasă. Și să trăim frățește, pe pământ românesc!

Anul astă vine criza. Poate la anu’…

De ce nu ne iartă oamenii?

Ne învățăm copiii de mici să își ceară iertare celor ce le greșesc. Cum spui? îi provocăm noi. Și reușim să scoatem de la ei un Iartă-mă chinuit. Mai mult un mormăit decât un cuvânt. Le dăm și o ciocolată pentru această reușită… Apoi, cresc, zboară în societate, se căsătoresc și… realizează că o relație nu se repară spunând doar acest cuvânt magic. De ce? Pentru că există 5 etape ale iertării:

1.“Iartă-mă!” e primul si cel mai greu pas. Parcă ne cad epoleții și gradele de pe umeri dacă rostim aceste 3 silabe. Simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Ne este rușine! Interesant că nu ne e rușine când aruncăm cuvinte otrăvitoare sau înfăptuim acte reprobabile… Dar e corectă zicala e mai greu să repari, decât să previi…

2. „Îmi pare rău. Regret!” e a doua etapă. Aici omul de la care ne cerem iertare realizează sinceritatea cuvântului rostit anterior. Sau lipsa sincerității. Dacă am spus doar un iartă-mă și nu regretăm nimic, am rămas tot în faza copilăriei. Adică rostim ce trebuie, doar ca să primim o bomboană. Acadeaua ipocriziei! Teatru…

3. “Sunt responsabil. EU am greșit” – Mulți se opresc după primii doi pași. Și se apucă de scuze. – Iartă-ma, îmi pare rău…, DAR: traficul, nevasta, ceasul, patronu’, copiii, ei sunt adevărații vinovați. Ei sunt responsabili, nu eu. Din cauza lor am întârziat. Scuze și iar scuze… Aici dăm cu bâta în baltă de multe ori…

4. “Cum pot repara? Sunt dispus să…” e pasul matur al unui om care chiar vrea să restabilească o relație! Recunoaște că a greșit și e responsabil. Și dorește să și repare. Să retragă o vorbă spusă la repezeală, să curețe un renume pătat, să vindece o inimă care a avut de suferit… Să (re)iubească!

5. “Voi încerca să nu mai repet.” această ultimă etapă e cea care spulberă gândurile de genul dar dacă mă rănește din nou? Dacă repetă același tratament…? Prin acest angajament, tu asiguri cealaltă persoană că vei depune tot efortul în a nu-i mai greși. În același punct, în aceeași situație, în același mod. Nu din nou! A greși e omenește, da! Dar a persevera e…diabolic!

De ce ni se pare că nu ne iartă oamenii? Poate am omis ceva…

Unii iartă din prima etapă. Pe loc! Cu alții va trebui să treci prin 2, 3 sau toate 5 etapele…

Dar pentru o relație adevărată, merită tot efortul! Până la capăt…

10 Year Challenge românesc

După ce în anii trecuți oameni din toate țările au acceptat diverse provocări – cum au fost cele cu înghițitul mai multor linguri de scorțișoară, Kiki challenge, turnatul unui lighean plin cu gheață în cap – a venit rândul lui 10 year challenge. Oamenii pun o poză din 2009 și una din 2019 alături ca să observe efectul trecerii celor 10 ani… Cu portretul lor, cu mașina lor, cu trilogii de filme, etc.

Va invit să mergem și mai profund în această comparație. Și să vedem cum am evoluat (sau, după caz, involuat) ca rasă umană. Adică, un fel de ce-am fost și ce-am ajuns

La începutul acestui interval, au început smartphone-urile să ajungă în mâinile multor oameni, începând cu adolescenții. Astăzi și bunica are… Acest pas înainte ne-o oferit un telefon deștept, care face (aproape) orice, dar ne-a furat relațiile. Acum, privim mai mult ecranele decât ochii oamenilor. Avem seriale la foc automat, dar nu mai știm să comunicăm…

Am devenit mai egoiști și mai narcisiști. De când cu selfie-ul… Am îndreptat camera de la natură, de la peisaje, de la mediul înconjurător, înspre noi. Înspre zâmbetele noastre false. Instagram-ul a adăugat și filtrele de imagini și alte retușuri în 2011, ca să devenim și mai ipocriți. Mai mult, în 2013, cuvântul selfie a fost introdus în Dicționarul Englez de la Oxford. Ce oficiere demnă…

A crescut salariul minim pe economie de câteva ori în țara noastră, în ultimii ani. Dar am avut proteste după proteste. Oameni tot mai nemulțumiți. Copii cu dorințe acute tot mai costisitoare, Moș Crăciun tot mai bombardat cu liste de cadouri interminabile… Cheltuim mai mult decât câștigăm. Credite cu buletinul: mașină în rate, TV în rate, Iphone în rate. Am devenit mai săraci…

Am construit o Mega-Catedrală, crezând că îl vom impresiona pe Dumnezeu. L-am impresionat doar pe badea de la sat… Am uitat că Dumnezeu preferă lemnul, nu somptuozitatea. Lemnul, și spațiile mici… Inimioara noastră cu 4 încăperi. Aducem în fiecare an apa din Iordan de Bobotează și lumină de la Ierusalim de Paști, dar suntem tot mai însetați și sufletul tot mai întunecat…

Am devenit mai cinici. Vedem un accident, facem poze. În loc să apelăm la Salvare sau să dăm o mână de ajutor… Observăm un om beat pe stradă? Îl filmăm și îl distribuim pentru amuzamentul celorlalți. Mulți au murit filmând un tsunami venind spre ei! (Au găsit alții înregistrarea printre cadavre). Ne-a crescut doza de cinism. Azi putem muri de supradoză…

2009 vs. 2019? Suntem aceeași oameni! Cu aceleași obiceiuri. Cu aceleași apucături. Doar că le-am acutizat – ne-a ajutat și tehnica mult. Din păcate, per ansamblu, am involuat… Nu, nu ne tragem din maimuță, dar ne îndreptăm cu pași repezi spre ea! Din nefericire…

Cum va fi în 2029? Mai bine să ne întrebăm dacă va mai fi un 2029. Și…, să umblăm la esențe!

Inima problemei umanității este tocmai problema inimii! Despietrește-o anul acesta!

Paradoxurile cuvintelor noastre

Paradoxul prezenței: nimeni nu vorbește în prezența noastră cum vorbește în absență. Din păcate. Pe băncuțele din fața porții în sat, prin autobuze în oraș, în strană, pe chat-uri. Bârfele sunt ca prăjiturile între sărbători – dulci la început, dar mai apoi amare. Lasă-i să te bârfească! Pe Lună nu o latră câinii? Și tot luminează. În fiecare noapte…

Paradoxul caracterului: poți folosi orice limbaj dorești, orice cuvinte atent selectate, dar niciodată nu poți spune altceva decât ceea ce ești… Cu alte cuvinte, caracterul celui care vorbește este acela care convinge, nu vorba. Din belșugul inimii vorbește gura. Ea e doar canalul de deversare al cuvintelor noastre. Din această cauză fă doar ce zice popa…

Paradoxul logoreei: cei care vorbesc cel mai mult, au cel mai puțin de zis. Curios lucru. Dar confirmat – de unii bussinesmen, de foarte mulți părinți ce își apără pe nedrept odraslele înaintea profesorilor și de (aproape) toți politicienii. Se vorbește mult. Și multe. De la microfoane și din spatele pupitrelor. Dar se transmite puțin… Sau nimic. Eternul “limbaj de lemn”…

Paradoxul promisiunilor: ești stăpânul cuvintelor nerostite și sclavul celor pe care le-ai spus. Promitem în stânga și în dreapta. Nu prea putem să ne abținem. Jurăm pe ce apucăm. Și devenim sclavii promisiunilor ieșite pe vârful limbii. Însă, de atâtea ori, când nu ne “iasă” pasa, se împlinește zicala fiecare pasăre (a se citi “om”) pe limba ei (lui) piere…

Paradoxul ramolirii: unii devin malițioși verbal abia la bătrânețe. Ciudat – fără dantură mușcă mai bine! Și mai adânc. Cuvintele lor răzbună evenimente de mult apuse, frecușuri sociale ascunse în barbă sau complexul unei vieți netrăite… Seara, proteza zâmbește din pahar mulțumită!

Paradoxul umanității: îți faci prieteni mințind și îți faci dușmani spunând adevărul. Într-un mod nepotrivit, desigur. Dacă am depune tot atâta efort în a ne alege cuvintele potrivite când spunem adevărul ca atunci când mințim, am avea numai prieteni. Adevărați.

Paradoxul tăcerii: peste ani și ani, nu îți vei aduce aminte de cuvintele dușmanilor, ci de tăcerea prietenilor. Asta doare cu adevărat. Acel “puteam zice și eu ceva”, dar ai tăcut…

Alege cuvintele potrivite! Nu fi tu însuți un paradox… verbal.

“Cuvintele spuse la vremea potrivită sunt ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint…” (Proverbe XXV, 11)

De ce ninge atâta…?

E întrebarea pe care mi-am pus-o astăzi la prima oră, stând cu lopata de zăpadă în mână.

Posibile răspunsuri:

Ca să ne reamintim de puritate. Nu degeaba cel mai alb e albul ca zăpada… Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne îndepărtăm tot mai tare de inocența și curăția copilăriei. Ne întinăm cu praful vremii. Trec anii peste noi și albul apare și în părul nostru… Curățenia “de Crăciun” o facem, pe cea de primăvară nu o omitem niciodată. Dar uităm de sufletul nostru trist… Ninge – memento pentru curăția interioară!

Ca să ne dăm seama că suntem egali. Ca oameni. Doar stratul alb întins peste toate gropile și hârtoapele României ne mai aduce aminte că suntem toți la același nivel. Suntem de-un neam. Că suntem frați. Sau că ar trebui să fim… Omătul depus pe vârf de munte și pe văi, în sate și în capitală, pe căruță sau pe SUV-ul primarului, ne aduce aminte să iubim. Necondiționat. Pe toți semenii… Ninge – memento pentru iubirea aproapelui!

Ca să ne amintească de fericire. Fericirea e formată din micile bucurii ale vieții. Prima ninsoare ne surâde întotdeauna. Apare prima dată pe Facebook. Și e sărbătorită pe Instagram. Apoi, devine monotonă. Tot așa cum un curcubeu, după ce stă mai mult de 15 minute pe cer, nu mai e interesant… Bucură-te și de dezăpezire, și că poți să îți plimbi nepotul cu sania, sau să îl duci la ski. Vara nu poți… Ninge – memento pentru bucurie!

Ca să realizăm că suntem fățarnici. Deseori. Prima ninsoare ne prinde pe nepregătite. De fiecare dată. Și acoperă tot ce e în ograda noastră. Și ninge, și ninge, stratul crește și înghite totul. La primăvară, ne așteptăm ca neaua să se topească și să fie curat peste tot! De fapt, zăpada topită va dezvălui doar ce am lăsat azi-toamnă ne la adăpost. Boarfele noastre, nisipul nemăturat, șezlongul de pe balcon, tricicleta ruginită din gradină… Ninge – memento pentru sinceritate!

Și: ca să nu ne bată soarele în cap tot anul, ca să dea un avânt suculent agriculturii, ca să primească învățătoarele ghiocei în martie, ca să se bucure copiii, ca să dea adulții în mintea lor și ca să se împlinească ceea ce a spus Creatorul postdeluvian: cât va exista pământul, nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna… Ninge!

Fii un „om de zăpadă” în 2019: curat, iubitor, fericit și sincer…   Alb ca zăpada!

De ce ne legăm noi, oamenii, inima?

De palpabil: de lucruri, de bani. De ceea ce deținem. Credem că dacă îl punem pe a avea înaintea lui a fi suntem cineva. Ne legăm de conturile din bancă. De grosimea portofelului. De cilindrii bolidului. Ne rezemăm viața într-un credit bancar. Mamona! Nu-i diabolică în sine, dar iubirea ei este… Și totul poate să dispară într-un incendiu sau într-un accident. Într-o clipă…

De oameni. Începem cu părinții în adolescență. Până tragem tot ce putem de la ei. Consumăm resurse în casa părintească până la 30 de ani. Fugim după prieteni, reali și virtuali. Apoi ne legăm de un partener de căznicie crezând că vom cădea în butoiul fericirii. Ca Diogene. Atârnăm de cunoștințe care să ne pună o vorbă bună peste tot… Mai târziu, ne legăm pensia de nepoți. Însă, la un moment dat, rămânem singuri-singurei…

De o activitate. Poate fi munca, afacerea sau bișnițul. Excesul nu face bine nimănui, nicicând. Valabil și cu serviciul. Prea mulți dedică astăzi totul muncii. Timp, pasiune și energie. Tot! Familia trebuie să se mulțumească cu firmiturile… Mulți câștigă posturi de conducere, dar își pierd copiii. Se înalță pe scara ierarhică, dar ai lor se adâncesc în ei înșiși. Își construiesc case, dar își distrug caminul. La proxima concediere, intră în depresie…

De plăcere. Hobby-uri, concedii, shopping. De tot ce poate să ne aducă satisfacție. Hedonistă. Ca oameni, suntem singurele ființe care nu se satură niciodată. Nu, nu ni s-a dilatat stomacul. Nu ni s-a mărit cavitatea bucală. Nu avem mai multă poftă de mâncare. Nu pentru asta muncim mai mult! Ci pentru că a crescut numărul dorințelor! Dar, cu cât ne împlinim dorințele, apar altele. Mai puternice. Mai strigătoare. Mai de dorit. Ca fructul interzis din Eden. Căutăm împlinirea lor cu orice preț! Devenim niște drogați hedoniști. Până nu mai simțim nicio plăcere, niciodată…

Ne legăm inima de nimicuri. De pleavă. De tot ce nu rămâne după noi când plecăm de pe acest pământ. Lucrurile trec, oamenii se schimbă, corporațiile pică și dorințele nu le vei satisface niciodată! Iar tu rămâi cu inima. Goală-goluță.

Leagă-ți inima de cer! De Creator, de Cel care poate să aibă cu adevărat grijă de ea…