Eternele planuri de An Nou…

Revelionul. I se spune noaptea dintre ani. Nu știu de ce. Ar trebui să conteze anii dintre nopți… Vine o dată pe an, dar de fiecare dată, parcă, tot mai repede. Ne uităm în urmă și, anual, ne apucă melancolia pe 31. Iarăși nu ne-au ieșit planurile, iar nu ne-am atins țelurile. Suntem neîmpliniți! De ce?

Pentru că de multe ori ne facem planuri nerealiste. Să câștig la loto. Să primesc un SUV nou-nouț de ziua mea. Să dispară, cumva, ratele de la apartament. Sau de la Iphone. Să se schimbe soțul/soția. Nu se vor îndeplini niciodată! Nu putem aștepta para mălăiață… Trebuie să fim realiști. Și implicați…

Pentru că rareori planificăm gradual. Ne dorim să scriem o carte, dar nu am scris niciodată un articol. Ne dorim să devenim tătici, dar nici de parteneră nu știm cum să avem grijă. Țintim direct la casă cu etaj, fără să fi trecut printr-o garsonieră. Totul în viață vine treptat. Trebuie să ne facem și planurile treptat.

Pentru că aproape întotdeauna planurile nu sunt altruiste. Ne gândim la noi, la plapuma noastră, la oala noastră. Dacă nouă ne e bine, alte planuri nu ne mai trebuie. De aceea nu sunt împliniți la sfârșit de an – pentru că eul nostru nu se satură niciodată. Oricât(e) i-am da! Iar dacă în planurile de la începutul anului nu există și ceilalți de lângă noi în listă, vom fi triști și la anul, pe sfârșit de  decembrie.

Pentru că planuri spirituale lipsesc adesea. Ne gândim la altă mașină. Alta lavabilă. Alt smartphone. Concediu. Și cam atât. Stomacul să ne fie plin, tenul bronzat, țoalele de firmă. Dar sufletul rămâne întotdeauna pe ultimul loc. Gol. Pe minte o mai putem amăgi, o mințim. Îi spunem că totul e OK! Dar cu sufletul nu se poate…

Îmi doresc să ne propunem, cu toții, un buchet frumos de planuri pentru 2019!

Realiste. Treptate. Altruiste. Și, nu în ultimul rând, spirituale…

Lecții de viață, la flacăra șemineului

E seară. Stând și în acest an în fața șemineului, m-am bucurat de munca pe care o depune pentru a încălzi întreaga casă. Mai mult decât atât, am fost pus pe jar când am realizat ce multe am de învățat de la acesta.

Că lucrurile frumoase pornesc greu. Asemeni focului, când lemnele nu sunt suficient de uscate sau presiunea atmosferică nu ne ajută. Este muncă la început. Dar satisfacția pe care o oferă flacăra puternică mai apoi merită tot efortul. În viață, lucrurile cele mai grele sunt cele mai frumoase.

Că e nevoie de căldură în cămin. Nu doar de cea fizică, ci de cea ambientală. Nu e bucurie mai mare decât ca în camera de zi să fie dragoste, să se audă râsete de adulți, plânset de bebeluși și aromonie familială. Și asta nu doar de Crăciun…

Că e nevoie de momente de liniște și singurătate. După agitația de peste zi, când cei mici sunt în patul lor, să poți să fii doar tu. Și gândurile tale. Viața ta – să redescoperi sensul ei. Să îți faci timp să cugeți, ca Moromete pe prispa casei. Dacă nu ai un șemineu, poți face asta și lângă o sobă, sau pe o canapea, lângă calorifer. Sau la un foc de tabară…

Că e nevoie de perseverență. Când totul pare că se stinge – pune lemne pe foc! Mulți încep, puțini duc la bun sfârșit. Jarul acela care pare că nu mai are nicio putere… – pune-l la încercare! Vei vedea că poate aprinde imediat un butuc de lemn, dacă îl provoci.

Lecții de viață. La flacăra unui șemineu…

De ce s-a născut Cristos…?

De ce are moșul barbă? Ninge? Ce primesc anul acesta oare? sunt întrebările copilărești de sezon. Dar, dacă ne-am opri o clipă și ne-am gândi la aceste sărbători, probabil cea mai legitimă întrebare – și cea mai profundă – pe care am putea să o punem la sfârșit de decembrie este:

De ce s-a născut Cristos în lumea aceasta?

(Cu siguranță, nu ca să mai avem o zi cu roșu pe calendarul din sufrageria casei părintești. Nu ca să mai primim încă două zile libere – și credincioșii, și (ciudat) ateii, la sfârșit de an. Nu ca să împodobim un brad, casa sau mașina. Sau copiii, în carouri roșii și verzi. Nici ca să ne îndopăm cu prăjiturile de sezon, nici ca să recuperăm vizitele nefăcute în familia lărgită în celălalte 11 luni…)

Ci, ca să ne ofere ceea ce nu puteam obține altfel – mântuirea. Nici prima de la serviciu, nici concediile exotice, nici SUV-ul câștigat la nu știu ce tombolă, nici a fi teleormănean nu bat acest cadou etern. Este pentru aici și acum, dar și pentru Dincolo… Ce puteam obține noi este ce vedem azi în parcările hypermarketurilor: cozi, nervi, înjurături și claxoane.

Ca să ne arate unicitatea creștinismului. Este singura credință în care omul nu trebuie să se chinuie prin pelerinaje, mătănii, incantații și alte sforțări să ajungă la Dumnezeu. La Nirvana. Asta, pentru că Dumnezeu s-a coborât la om. În cel mai frumos chip – acela de bebeluș. De ce? Pentru că ei sunt dragălași… până cresc, apoi ne stresează…

Ca să ne arate cum e dragostea la cote supreme. El s-a născut cu menirea de a muri. Pentru ceilalți, nu pentru Sine. Nimeni dintre noi nu se naște ca, mai apoi, la 33 de ani să aleagă să moară. Subit. Pentru niște infami nerecunoscători. A murit, ca să dea viață. Viața adevărată, nu de 70 de ani, nu cea de după chimioterapie, ci veșnică!  

Ca să ne învețe simplitatea. La ruși, cuvântul prost (grafiat прост) care înseamnă simplu, are o valoare neutră. La noi, la români, prost e peiorativ. Cu alte cuvinte, dacă ești simplu, ești prost! Cristos a venit să ne învețe ce înseamnă smerenia și a te naște la “coada vacii”, nu în Pampers și șervețele umede. Nu pe marmura palatului, ci pe lespedea rece a inimilor de gheață… Fără beculețe.

Cristos s-a născut, a coborât printre muritori, ca să ne îndumnezeiască, să ne ducă sus. La Tata! Acasă…

Era mai bine pe vremea lui Nicu și a Elenei?

Astăzi se împlinesc 29 de ani de la începutul sfârșitului comunismului. A Ceaușeștilor. A discursului de lemn și a dictatorismului. Un vis purtat în suflet aproape 44 de ani. Și totuși, multe voci acum afirmă că era mai bine atunci… Oare?

Era mai bine să stai la coadă după alimentele de bază? Brânză, lapte, ouă. Pe cartelă, raționalizate. Era frumos sloganul Puneți-vă o haină în plus după ’81, când oamenii mureau de frig în garsoniere pentru ca Nicu să plătească datoria la FMI? Și galantarele au început să se golească încet-încet…

Era mai interesantă îndoctrinarea în masă, forțată? (Măcar acum, cu GDPR-ul, îți dai acordul). Era bine că cei mici erau obligați să serbeze munca și cuplul docent al Epocii? Iar părinții și ceilalți trebuiau să aplaude. La comandă! Ah, cele 2 ore de teatru omagial televizat…

Era colectivizarea soluția pentru un trai bun și egal pentru toți? E adevărat – primeai casă și masă (adică ceva metri pătrați și o cartelă), dar ți se lua restul. Tot ce mai aveai: bunuri, terenuri, sentimente, chiar și sufletul. Nu mai aveai Crăciun, ci Moș Gerilă! Dumnezeul tău era Partidul, țara și Tata din capitală…

Erau restricțiile și activitățiile inchizitoriale ale Miliției așa de palpitante? Copiii depindeau de calitatea de membru PCR al părintelui. Imaginează-ți că astăzi ai putea intra la facultate doar dacă ai avea rude în Teleorman… De lampa băgată în ochi la interogatoriu ce să mai spunem…

Cei care spun că era mai bine ori sunt nostalgici, ori le-a fost grea trecerea, ori au uitat…

Era mai bine atunci? Nu. Este mai bine acum? Nici!

Dar trebuie să trăim prezentul – cu speranță în viitor… Lăsați trecutul!

(P.S. Dacă acum eram ante ’89, eu nu puteam scrie, tu nu puteai citi…)

De ce e Dumnezeu invizibil?

Este lângă noi, dar nu Îl vedem. Dacă există Dumnezeu, de ce Se ascunde? este refrenul care îi frământă pe mulți… Sau, cu alte cuvinte, de ce e Dumnezeu invizibil?

Pentru că ne-am obișnui cu el. Exact așa cum o facem cu marcajele Atenție, podea umedă! care sunt uitate acolo și când podeaua e uscată… Ne obișnuim cu partenerul de viață, cu copiii, cu prietenii. Uităm să îi mai prețuim.

Pentru că n-am mai fi recunoscători. Dacă ar fi om – în carne și oase, i-am mulțumi “cu limite”. Sau, uneori, deloc. Astăzi, mulțumim rar și cu jumătate de gură, chiar și celor pe care îi vedem…

Pentru că am arăta cu degetul spre El pentru toate relele care se întâmplă pe pământ. L-am “da pe post”. Zilnic. Pentru toate consecințele alegerilor noastre proaste – cauza adevărată a răului în lume. Oricum, de multe ori, ridicăm pumnii spre cer. Și Îl judecăm in contumaciam…

Pentru că cei mai mari artiști sunt anonimi. Și atunci Marele Anonim – cum spunea Blaga – trebuie să fie cel mai anonim! Cu toate acestea, peste exact o săptămână vom sărbători descoperirea parțială a Lui – în Fiul. Restul, Dincolo…

Paradoxul este că Dumnezeul invizibil alege să locuiască în umanul vizibil.

Unde este loc pentru El…

Angajatele full-time

Majoritatea oamenilor petrec, în medie, câte 8-9 ore la locul de muncă. Pe voi vă numesc casnice! Și presupun că voi aveți foarte mult timp liber… De fapt, voi sunteți singurele care nu aveți program limitat de muncă. Voi lucrați full-time– în adevăratul sens al cuvântului. Vă îngrijiți de toate și de toți…

De casă. Că este mică sau mare, pe un etaj sau două, sarcina voastră este să o păstrați curată, aranjată și, eventual, împodobită(de Crăciun). Aspirator, mop și lavete în dotare, aproape zilnic… Cei mici vă și ajută să aveți spor!

De masă. Minim 3 mese să aibă toți membrii familiei – acasă sau la pachet. Desigur, ținând cont de alergiile copiilor și de pretențiile soților… Dacă mai urmați și o dietă, lucrurile sunt mai dificile. Poate locuiți și cu părinții/socrii sau îngrijiți de un octogenar – lucrurile se complică enorm.

De copii. Cu primul e mai frumos, totul e nou și interesant. Un fel de Surprize, surprize!,dar fără Andreea Marin. De la al doilea, situația este mai grea, iar la următorii – rutină și iar rutină. Doar anii și clasele școlare se modifică, nevoile rămân aceleași, dar se amplifică. Și se multiplică! Ah… până la a crește copii, aveți de dus întâi o sarcină timp 9 luni – uneori multiplă…

De facturi. Și cumpărături. Și drumuri prin oraș cu hârtii și alte chestii birocratice – care se rezolvă până la amiaz, deoarece programul scurt al bugetarilor îl împiedică pe soț să le rezolve după ce iese de la serviciu.

De restul… Tot ce nu am inclus aici și are legătură cu voi, ca matroane ale căminului.

De cele mai multe ori, nu mai aveți timp și pentru voi…

Nu sunt misandru sau adept al mișcării feministe, dar…

Respect, mămicilor!

Lecții de la Munte…

Te asemeni mult cu viața de toate zilele. Ești un bun profesor, pentru cei care au ochi de văzut și urechi de auzit… De la tine, personal, am învățat și învăț multe lecții:

Despre luptă. Nimic important în viață nu e ușor. Dacă e ușor, nu mai e important, nici atractiv, nici frumos. Doar sinusoidele dealurilor și văilor duc spre vârf. Trebuie mai întâi să treci prin vale ca, mai apoi, să ajungi sus…

Despre frumusețe. Cea adevărată, pură și naturală. Nephotoshopată! Cea care este o delectare pentru irisul uman, cea care nu poate fi imortalizată nici de cel mai performant aparat. Frumusețe care pătrunde prin ochi până în suflet. Apusul și răsăritul sunt indescriptibile la înălțime!

Despre statornicie. Tu rămâi mereu în același loc, an după an, în straie multicolore vara și în pături imaculate iarna. Bătut de vânt, atacat de crivăț, toropit de ultraviolete, murdărit de pet-urile turiștilor… Tu rămâi neclintit!

Despre prietenie. Pe munte nu se merge singur! Minim 2. În astfel de aventuri se leagă cele mai profunde prietenii și se creează cele mai speciale amintiri. În cort, la foc, sau pe marginea unui iezer.

Despre liniște și pace. De acolo, de sus, izolat de cotidianul citadin și de agitația din trafic, pot respira un aer curat și liniștit. Scrutarea zării cu privirea îmi aduce pace. Acolo timpul parcă se oprește în loc!

Tu mă înveți ce înseamnă să fiu pe Stâncă!

Al tău prieten,
Andrei C.